Acest procedeu îl utilizează şi în poemele ce consemnează naşterea dorinţei erotice sau dezlănţuirea pasiunilor devastatoare. Cu cât e mai mare furtuna ce răscoleşte simţurile şi întunecă raţiunea, cu atât limbajul e mai mut. Totuşi, poeta consemnează momentul când ochii încep să-i strălucească, dar o face într-un limbaj delicat şi suav. S-ar părea că pentru a exprima o pasiune tumultuoasă ar fi fost mai potrivit un limbaj zgomotos, în care tunetul vocii să răsune până dincolo de orizont – fireşte că sunt şi asemenea poeţi maiakovskieni – poeta noastră însă preferă să vorbească oarecum metonimic despre o mare pasiune, de parcă ai vorbi unui surd, care nu are cum să priceapă ce-i spui. Cel mai bine treaba asta se vede în poemul Fatalitate, unde fineţea şi discreţia exprimării e într-o clară discrepanţă cu conţinutul textului: „în vâlvătaia de vânt şi ploaie / cu compasiune febril /când cămaşa de pe frânghie / m-a îmbrăţişat cu aerul tău / să-i mai desfacă braţele / n-a putut nici Dumnezeu”. Şi în acest poem de dragoste mistuitoare, dar şi în textele unde aduce vorba despre pierderea unor fiinţe dragi, nu are cum să nu-ţi sară în ochi delicateţea şi gingăşia exprimării. Nici în primul caz, dar nici în celălalt, poetei nu-i tremură vocea sau mâinile. Deşi zice lucrurilor pe nume, ea totuşi evită un limbaj barbar şi bădărănos. Efectul e că, în cazul ăsta, dorinţa erotică pare a fi o bombă cu ceas. Explozia e iminentă, dar nu ştim când anume se va produce. Într-un alt text, intitulat Tinerii, e înregistrată forţa dorinţei erotice: „Ce haite superbe / dacă m-ar sfâşia – / ce blagoslovire, Doamne!”. Chiar şi dacă naratorul-personaj feminin al poemului îşi doreşte să fie sfâşiată, amănuntul ăsta nu şochează, fiindcă e redat într-un mod mai mult decât ingenuu. Ambiguitatea şi faptul de-a nu spune totul sunt alte procedee pe care poeta le foloseşte şi care se justifică atunci când sunt dublate de un imaginar proaspăt, aşa cum se întâmplă în Acum şi în vecii vecilor („în noroi trăim cu gândul / că îl vom transforma / în aur”) sau în Poemul voluptăţii („voluptatea de la unul la altul / a trecut / ca un pahar de vin”), dar îşi pierde din vigoare când imaginile ce populează poemul sunt bătătorite („speranţa – un leş”).
Folosirea echivocului înseamnă să ai o încredere neţărmurită în cititor, dar uneori poeta parcă îşi pierde această siguranţă şi atunci îşi decodifică ea singură intenţiile, ca în poemul Acum sunt o femeie fără vârstă, unde ţine neapărat să sublinieze că cel căruia i se adresează e cititorul şi nu, de exemplu, iubitul. Chiar şi dacă am mai găsit în carte şi unele lucruri care se bat cap în cap – „ca puful de păpădie zbori / în sandale de aur şi pantofi de lac / pe paludicele soluri” (Pe spinarea norocului) -, fiindcă nu poţi să porţi în acelaşi timp două tipuri de încălţăminte, aceste neajunsuri nu pot umbri calităţile cărţii care sunt mai mult decât evidente. Pur şi simplu ar trebui să nu-ţi placă poezia ca nu le observi sau să le negi.
