Mulţi îl cunosc pe Valy Boghean din perioada în care făcea parte din formaţiile „Trigon” sau „Transbalcanica”, alături de care a păşit pe drumul unei cariere muzicale profesionale şi a început să-şi formeze identitatea artistică. Valy Boghean cântă la saxofon, trompetă, flaut şi caval, iar în afară de asta mai are şi un timbru vocal inconfundabil. Este laureat al Trofeului Festivalului de folclor „Mamaia 2008”, ediţie la care rareori trofeul a revenit unui instrumentist, şi nu unui solist vocal. De ceva timp a decis să se reprezinte pe sine şi lucrează la un proiect personal. Orchestra care-l va acompania pe Valentin Boghean este compusă din Valeriu Caşcaval – ţambal, Sandu Daraban – chitară, Oleg Laşu – contrabas, Garic Tverdohleb – tobe, Petru Moisei – percuţie, Nicoleta Sava – back vocal, Gheorghe Postoroncă – chitară bas, Valentin Şchirca – clape.
Concertul solo pe care urmează să-l susţină a fost conceput pe două formule esenţiale – pe dramatism şi pe ritmurile balcanice. „Nu am abordat mare filosofie şi nici alte genuri muzicale, pe râs şi pe plâns. Este ceea ce mi-am propus în proiectul meu, precum şi muzica care o să mă reprezinte. În afară de asta, nu se vor face niciun fel de clasificări sau categorisiri gen manea, pop, jazz sau altele. Pentru mine este important ceea ce voi spune de pe scenă, la urechea şi sufletul spectatorului să ajungă cuvântul pe care am să-l transmit, fiindcă mă voi implica mai mult vocal şi mai puţin instrumental. Cred că, din moment ce te apuci să clasifici, uiţi esenţialul – emoţia şi mesajul. Dacă muzica nu îmi provoacă emoţie şi nu îmi transmite un mesaj, atunci nu are nici importanţă de ce gen este piesa”. Artistul crede că anume clasificarea i-a separat pe oameni, împărţindu-i în buni şi răi, puternici şi slabi, bogaţi şi săraci.
Nu acceptă lauda
Recunoaşte cu dezinvoltură un lucru – anume că este un om cu trăiri fireşti, care nu se jenează să râdă sau să plângă, iar pe scenă se comportă la fel. „Eu nu imit nimic în viaţă şi nici în muzică. Eu trăiesc emoţia începând cu scena, dar şi înafara ei”, spune el. De aceea nu se sfiieşte nici să recunoască că are mari emoţii atunci când va urca pe scenă, unde, timp de o oră şi jumătate, îşi va cunoaşte propriul public, va transpira în faţa lui, oferindu-i tot ce are mai bun, după părerea sa. „Eu nu cred că am un public sau fani. Sincer, ar fi o trădare faţă de oamenii care mă cunosc şi cărora le place ce fac eu, dar abia după ce voi face pasul acesta, care este unul foarte important pentru mine, îmi voi da seama cine este publicul meu, cum arată el. Nu sunt un artist în vogă, dar mă bucur de atenţia unor oameni inteligenţi şi cunoscători ai artei. Însă publicul care mă place necondiţionat, cel căruia muzica mea îi stârneşte emoţii fără ca să ştie de ce, pe acela nu-l cunosc”.
Deşi primeşte multe aprecieri frumoase, Valy nu se grăbeşte şi nu vrea să se încununeze cu lauri. Probabil e prematur sau poate e un complex, spune el, îi place să surprindă lauda în ecou.
Artistul nu-şi mai aparţine lui, dacă a ales drumul artei
Educaţia sa artistică o datorează generaţiei de aur a muzicii noastre. A crescut cu muzica lui Aldea şi se regăseşte în cea a lui Tudor Gheorghe, însă idolii săi sunt cei care au concurat cu timpul – Sting, Joe Cocker, Chris Rea, Elton John, dar şi alţii. „Eu cred că un om de artă trebuie să fie simplu şi foarte modest. Nu are importanţă ce instrument poţi mânui, câte şcoli ai în spate, câţi bani sau ce statut. Artistul nu-şi mai aparţine, din moment ce a ales drumul artei. Am avut concepţii greşite faţă de clasificarea publicului şi sunt foarte mulţi artişti care nu apelează la creaţie, ci născocesc ceva pentru un anumit segment de public, care să-l strângă grămadă şi să-l ridice în slăvi, ca să câştige bani. Mai demult, aceste lucruri mă deranjau, dar într-o bună zi am înţeles că, în veacul nostru, relaţia de la om la om este cheia comunicării, indiferent de statutul fiecăruia. Eu comunic cu toţi şi mă strădui să le acord atenţie la toţi, în special celor care fac primii paşi în viaţă. Mă surprinde uneori egoismul îngust şi indiferenţa, refuzul de a oferi un minut unui om. Ţin minte primii mei paşi şi cât de important a fost sprijinul pe care l-am primit din partea domnilor Ştefaneţ şi Botgros, care puteau să-mi întoarcă spatele, însă nu au făcut-o. Acest lucru l-am învăţat de la ei – omenia şi bunul-simţ, să ştiu să ascult şi să înţeleg”. Valy spune că un artist veritabil trebuie să trăiască totul cu intensitate, în caz contrar, nu mai este artist, ci doar un simplu angajat într-o uzină.
Cântă la o duzină de instrumente
Deşi cântă la mai multe instrumente, Valy Boghean refuză să le spună pe nume şi crede că acestea sunt doar o acţiune de manifest. „Nu, nu vreau să le enumăr, iar dacă cineva mă va vedea cu un alt instrument – să nu se mire. Ar fi mai tragic dacă aş spune că ştiu să cânt, dar în realitate – nu. Dar vreau s-o fac fără ca să trâmbiţez prea mult şi să mă impun pe sticlă. Cred că şi interesul publicului faţă de mine va fi mult mai sănătos. În altă ordine de idei, vreau să fiu perceput aşa cum sunt în realitate, fără să-mi fie denaturată imaginea şi nici atribuite nu ştiu ce calităţi. De aceea m-au şi întrebat foarte mulţi de ce nu am afişat poza mea pe reclama concertelor. N-am afişat-o fiindcă vreau ca oamenii să mă aprecieze pentru felul cum cânt, nu să mă impun ostentativ prin imagine, aşa cum, de altfel, fac mulţi”.
N-am făcut nicio şcoală, dar am experienţă…
Deşi muzica sa conţine o doză de dramatism, în viaţă Valy Boghean se declară un optimist incurabil. „Da, sunt o categorie de oameni care încearcă să reproducă fericirea, dar consider că e impropriu să adopţi o astfel de atitudine. Iar tot vorbind de artefacte, vreau să zic că în muzica autohtonă toţi sunt diletanţi – şi eu, şi mulţi alţii -, în afară de cei din muzica populară. Din simplul motiv că această cultură a showbizului, şcoala rock-ului sau jazzului au fost preluate, furate dacă vreţi – aşa cum am făcut şi eu -, şi s-au transpus în cultura noastră, de aceea au căpătat o formă diferită. Noi nu avem o bază muzicală, ci un izvor de talente, iar ruşii ne-au lăsat şcoala lor academică. Şi doar atât. Eu nu am făcut nicio şcoală, dar am experienţa pe care am dobândit-o alături de oameni mari din muzică”.
