Ne pregăteam în sudoarea frunţii să demonstrăm unei comisii speciale că am acumulat destule cunoştinţe şi deprinderi pentru a dăscăli cu spor în şcolile ce ne aşteptau în acei vitregi ani postbelici, bântuiţi de foamete, boli şi deportări. Totul parcă mergea binişor. Obiectele principale, ce ni se predau în limba maternă, le stăpâneam oarecum. Mai complicată era treaba cu cele ce ţineau de dogmele marxist-leniniste, pledoariile cărora se făceau în limba rusă.
Tocmai când consideram că ne ţinem tari pe piaţă în oficiosul ziar al partidului comunist „Pravda” apare un amplu articol al vojdiului Stalin ce aborda probleme lingvistice. Îl dojenea zdravăn, îi imputa vehement unui savant lingvist pe nume Marr care, chipurile, trata greşit rolul limbii în societate. Am fost preveniţi să-l studiem minuţios că va fi inclus în programul de examinare. Ni l-a tălmăcit, bineînţeles, în original profesorul ce ne preda limba rusă, tov. Zelţer. Din pledoariile lui puţin ce am înţeles, dar şi el ne-a sfătuit să învăţăm pe dinafară următorul slogan: „jiti v obşestve i ne bîti sveazan s nei, eto nevozmojno!” („Să trăieşti în societate şi să nu contactezi cu ea e imposibil!”.
Cugetând adesea asupra acestui silogism mă tot întrebam: „Oare vojdiul nu avea probleme mai importante de rezolvat?” Desigur că avea, dar se considera şi mare specialist în filologie. Doar el ne-a „fericit” pe noi, românii basarabeni, cu un nou grai – „limba moldovenească” cu care avem probleme şi azi.
Nu-i era străin domeniul filologiei nici urmaşului său, Nichita Hruşciov. Tot pe la apusul carierei sale de mare demnitar le reproşă savanţilor lingvişti că nu-s în stare să facă ordine în gramatica limbii ruse. „Ce caută, mă rog, se întreba el revoltat acest ь (semn moale) în cuvântul Olьga dacă nu-l rostim, or „l” în termenul solnţe? (soare)”.
Şi tot pe atunci mai nu le-a dăruit cubanezilor un nou grai, precum ne-a făcut-o nouă Stalin cu „limba moldovenească”. În toiul rebeliunii cubaneze (1957), iniţiată de Castro cu sprijinul Moscovei, sovieticii pregăteau pentru Insula libertăţii, cum era numită pe atunci Cuba, nu numai rachete pentru a-i speria pe americani, ci şi un număr important de atribute propagandistice, menirea cărora era de a revoluţionaliza populaţia statelor Americii Latine. Printre ele un rol important urma să-l joace manualele şcolare. La traducerea lor din limba rusă în cea spaniolă au fost angajaţi spaniolii rămaşi în Moscova încă de pe timpul războiului civil din Spania – 1937. Înmânându-le acest preţios cadou, ruşii în loc de mulţumiri din partea dascălilor cubanezi au aflat că nu le pot utiliza, deoarece spaniola cubaneză a devenit un dialect ce conţine mulţi termeni locali. Informându-l despre acest lucru pe Hruşciov, acesta îi sfătui să redacteze urgent manualele cu ajutorul profesorilor cubanezi, dar să menţioneze că sunt editate în limba cubaneză. Profesorii îl informă în această problemă pe Castro, iar acesta le ceru părerea savanţilor. „Nu putem admite una ca asta, îl sfătui ei, căci fondul lexical de bază a rămas totuşi acel spaniol”, au declarat savanţii cubanezi. Şi Castro, revoluţionarismul lui înflăcărat de care era obsedat în acea perioadă incipientă, de mare demnitar, le dădu ascultare.
Cât îi priveşte pe marii noştri demnitari, ei se consideră specialişti în toate domeniile, chiar şi în filologie, ignorând totalmente părerea savanţilor în această problemă pur ştiinţifică.
Şi-a spus păsul în chestiuni de filologie şi noul rival al lui Nichita Hruşciov, ghensecul Leonid Brejnev. Iar între Nicolae Ceauşescu şi Ivan Bodiul se iscase în privinţa limbii noastre o acerbă polemică. Cam tot pe la sfârşitul domniei sale, îl invită pe Ceauşescu în, ospeţie în Crimeea, unde, de regulă, îşi petrecea odihna de vară. Acest obicei de a-şi invita suzeranii în timpul vacanţei pentru a pune, chipurile, la cale unele probleme stringente devenise tradiţional.
Şi iată că îi veni rândul şi lui Ceauşescu. Pe acesta îl sfătui, ca în drum spre Crimeea, să facă un popas la Chişinău, să vadă cât de înfloritoare a devenit Moldova şi capitala ei în componenţa Uniunii Sovietice. În acelaşi timp, îl sfătui şi pe Ivan Bodiul să-i acorde o primire cât mai generoasă, cât mai caldă.
Şi iată-l pe Ceauşescu la Chişinău. Bodiul îi acordă o primire cordială. Au întreprins o excursie prin oraş, au vizitat uzina „Vibropribor”, au cinat împreună în sânul familiei la Alexandra Primac, pe atunci viceministru al Culturii.
A doua zi, oaspeţii îşi urmară calea spre Crimeea, unde fură întâmpinaţi „frăţeşte” de pupăciosul Brejnev, care îi îmbrăţişa şi-i săruta cu saţ. În timpul ospăţului, ca printre altele, gazda îi întrebă pe oaspeţi dacă le-a plăcut Chişinăul, ce i-a impresionat mai mult şi în ce limbă au discutat: „În rusă ori cu interpret?”.
– În română, tov. Brejnev, că noi, muntenii, ca şi moldovenii, ca şi oltenii şi ardelenii, vorbim aceeaşi limbă. Ca şi voi, slavii din toate cnezatele, care au întemeiat statul rus!
– Cum adică, aţi vorbit în limba română, – se stropşi Brejnev. – Eu am lucrat în Moldova câţiva ani şi am înţeles că acolo se vorbeşte o cu totul altă limbă decât cea română.
– E aceeaşi, dar unii o numesc moldovenească, – tov. Brejnev! – îi reproşă oaspetele pe un ton calm.
Ca să nu aprindă şi mai avan discuţia în privinţa limbii, Brejnev înghiţi găluşca şi schimbă tema. Întors la Moscova, îl sună pe Bodiul şi, tot ca printre altele, îl ispiti în ce limbă au vorbit – în rusă ori cu traducător?
– Fără traducător, tov. Brejnev, că limbile noastre îs asemănătoare, ca ucraineana cu rusa, – îi răspunse.
– Van Vanîci! Nu uita, că înainte de a ocupa cresla în care te găseşti acum, am stat eu un timp şi am otrocolit Moldova în lung şi în lat şi m-am convins că populaţia acestei republici vorbeşte o cu totul altă limbă decât cea română! De aceea te rog să-mi argumentezi acest lucru din punct de vedere ştiinţific şi cât mai curând! – îl avertiză imperativ.
Şi iată că la Chişinău, între savanţii filologi, se încinse o acerbă discuţie pentru a dovedi ştiinţific existenţa a două limbi distincte. S-au creat două tabere care s-au certat nevoie mare. Am putea spune că discuţia aceea mai continuă şi în zilele noastre. Se vorbea cum că Bodiul l-ar fi invitat personal pe cel mai iniţiat savant în această problemă, pe Vasile Coroban, să audă de la el răspunsul corect în privinţa existenţei celor două limbi. Şmecher şi plin de draci, cum îl ştim cu toţii, acesta, la întrebarea afirmativă a lui Bodiul care îl punea să spună că sunt două limbi răspunse: „Da, sunt două!” Bodiul se învioră. Când însă îl rugă să-i dovedească care e diferenţa dintre ele, savantul îi răspunse: „Păi, tov. Bodiul, tocmai aici e buba, că nu e nici o diferenţă!” Bodiul se ridică nervos de pe scaun şi-i spuse că e liber.
În cele din urmă fu strâns cu uşa directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe, Simion Cibotaru, care publică în săptămânalul „Cultura” un amplu articol, intitulat „Limba moldovenească şi răuvoitorii ei”. Această publicaţie, cu un supliment tradus în limba rusă şi alte periodici, ce inserase articolul pe această temă, fură expediate ghensecului Brejnev. Astfel parcă apele se limpeziră.
Nu se ştie dacă ghensecul a fost convins de argumentele academicianului Simion Cibotaru că erau prea ceţoase, se vedea clar că el nu e de acord cu propriile pledoarii, dar a fost nevoit să-şi calce pe convingerile sale. Iar Brejnev, care şi-a părăsit curând postul, ca un Papă de la Roma, de pe tron direct în sicriu, nu s-a mai evidenţiat în probleme de filologie.
În schimb, prin mărăcinişul societăţii noastre mai bântuie şi azi şi mai sunt adieri de vânturi lingvistice. Şi, cu mare regret, chiar şi acum, după ce Curtea Constituţională şi-a spus cuvântul clar şi răspicat în această problemă, că şi Academia de Ştiinţe, ceva mai înainte, ca şi magul neamului nostru, preot şi poet Alexei Mateevici, care a afirmat sus şi tare încă acum o sută de ani (1917) la Primul Congres al Învăţătorilor basarabeni că „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”.
Așadar, pun punct aici: „ca să nu mai vorbim degeaba”!
Gheorghe Marin,
scriitor
