Atunci am aflat (cu mirare, o recunoaştem) că voluntarul nostru nu e nici pe departe primul „experiment” de acest gen şi că în ultimul an, graţie Projects Abroad Moldova, mai multe instituţii de presă din Chişinău au avut asemenea colaborări. Şi pentru că Dorian Baumann este deopotrivă la prima sa experienţă ziaristică şi… „moldovenească”, i-am sugerat să înceapă cu un soi de „jurnal de voluntar”. „Noi suntem obişnuiţi cu Moldova şi multe lucruri nu le mai observăm, am vrea să vedem ce vei remarca tu, cu un ochi proaspăt, venit dintr-o altă lume, unde Moldova nu prea există”, astfel am formulat noi misiunea pentru tânărul care în mai va împlini 20 de ani şi care, spune el, este interesat de politică, drept, economie şi drepturile omului, şi este fascinat de Europa de Est. Menţionăm că articolul original a fost scris în engleză. (Sorina Ştefârţă, Ion Surdu)

În Elveţia copiii se duc la grădiniţă la cinci ani. La şapte ani ei merg la şcoala primară, pentru şase ani, apoi la cea secundară, pentru cel puţin încă trei ani, în funcţie de clasele pe care le-au terminat iniţial. Am parcurs şi eu această cale…

Mi-a plăcut să merg la şcoală şi întotdeauna mi-a fost uşor să învăţ. După cei şase ani de şcoală primară m-am mutat la un liceu din Zurich, un oraş mare în apropiere de satul unde am crescut, pe care l-am absolvit vara trecută. Diploma de liceu îmi permite să merg la universitate. Dar pentru că mi-a fost greu să decid ce aş vrea să studiez – sunt atâtea domenii interesante! -, mi-am luat un an liber, să acumulez mai multă experienţă şi să clarific ce aş vrea să fac în viaţă. Astfel, am decis să combin fascinaţia mea pentru descoperirea altor ţări şi culturi cu descoperirea de sine… Şi pentru că nu poţi cunoaşte o ţară doar în câteva zile, mergând prin muzee şi stând prin cafenele, am apelat la o altă modalitate: să fiu voluntar într-o redacţie.

Este în Africa, da?!

Nu era suficient însă, pentru că a urmat întrebarea: încotro anume s-o apuc? În lume există peste 190 de ţări şi fiecare, eram convins, are părţile ei bune şi părţile proaste. Conştient de această realitate, am intrat pe net şi am dat de… un articol despre Republica Moldova, care mi-a captat imediat atenţia. Mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre această ţară mică – care, ca dimensiuni, se aseamănă cu propria mea ţară. Am aflat că oamenii aici sunt foarte politicoşi, că ospitalitatea e sfântă mai ales pentru cei din mediul rural. Şi am decis: merg în Moldova!

„Oh, cool! Acolo va fi mai cald ca aici”, au exclamat unii prieteni la aflarea veştii, mai ales că în Elveţia erau -14 grade… „Drăguţ… este în Africa, da?”, au întrebat alţii, consolându-mă astfel că nu doar eu nu ştiam nimic despre Moldova. Dar, spre deosebire de amicii mei, eram hotărât să aflu mai multe. Am rezervat biletele de avion şi am petrecut săptămânile înainte de plecarea mea, încercând să adun cât mai multe informaţii despre Moldova. M-am dus la o librărie şi am vrut să cumpăr un ghid turistic despre Republica Moldova. Dar nu a fost deloc simplu – singura carte pe care am găsit-o a fost un ghid despre România, cu doar câteva pagini suplimentare cu privire la RM… De aceea, am revenit la internet. Acolo am găsit informaţii despre poziţia geografică a ţării, istoria ei, câte ceva despre politica internă şi despre anumite evenimente culturale. De aceea, în prima săptămână de aflare la Chişinău, am încercat să descopăr faţa artistică a capitalei.

Din Zurich la Chişinău, prin Istanbul…

Mi-am început „aventura moldovenească” duminică, 5 februarie. Ca să ajung din Zurich la Chişinău, a trebuit să fac o escală la Istanbul – aeroport mare, dar un pic confuz. Noroc de cei de la biroul de informaţii, care au fost prietenoşi şi m-au ajutat să găsesc poarta. La Chişinău, un autobuz ne-a dus în clădirea unui aeroport micuţ, iar bagajele au venit atât de repede, încât inima mi se umplea de fericire după o călătorie atât de îndelungată. Am ajuns în siguranţă la noua mea casă – stau la Ciocana, apropo, despre care am aflat că există şi un cântec. De o săptămână, zilnic, vin la ziarul TIMPUL. Deocamdată, nu am prea fost pus la lucru. Sunt lăsat să mă adaptez, probabil. Lumea este mai mereu ocupată aici, recunosc, dar sunt drăguţi şi săritori la nevoie. Iar eu, pe zi ce trece, simt că vreau să devin jurnalist.

Dorian Baumann