Cum am fost „După dealuri” de Ziua Națională a Culturii

Probabil din cauză că nu prea avem cultură națională. În schimb, avem o duzină de zile naționale. De ce să nu mai inițiem una? Să vezi că până în 2013 eram un popor plin de cultură, doar că nu aveam o zi națională a culturii. O zi în care să ne mândrim cu cultura la volan, cultura în afaceri, cultura la guvern, cultura la primărie, acasă ș.a.m.d. E cam alogic să vorbim de cultură într-o țară plină de noroi, o țară în care teatrele sunt pe cale de dispariție, iar patrimoniul cultural zace în ruine. Cum să vorbești despre cultură într-o țară în care unii cetățeni aruncă deșeurile peste balcoane? Recent, undeva în perimetrul străzii Columna, un deștept a aruncat un brad de la etaj. Nu mai avea nevoie de el omul, probabil și-a făcut loc pentru cultură în casă. Bradul în schimb zace prins în copaci, ca într-o adevărată Zi Națională a Culturi dintr-o capitală europeană. De Ziua Națională a Culturii au sărbătorit și moldovenii cultural, la un pahar de vin și o poezie de Eminescu. Mai des cu paharul, mai rar cu poezia, căci așa se întâmplă de obicei în zilele naționale. Și dacă tot e ziua de naștere a lui Eminescu, cum să nu bei un pahar? Avem deja o tradiție electorală, o dată pe an politicienii își aduc aminte de pahar, pardon, de Mihai Eminescu. Stau frumușei în rând, de dimineață, cu poezia pregătită și buchetele de flori cât bugetul lunar al pensionarului din Moldova. Este interesant faptul că Eminescu reprezintă un personaj total diferit pentru fiecare politician în parte. Pentru unii, marele poet este român, pentru alții – moldovean. Nu m-aș mira ca mâine vreun „socialist patriot” să ne spună că Eminescu este rus. Pentru unii politicieni ca Igor Dodon, Mihai Eminescu în genere este un simplu versificator. Ce să-i faci, dacă dl Dodon e de școală sovietică. Acesta și-a schimbat costumul în unul de croială europeană, însă lampa din creierul lui a rămas tot sovietică. Tot lampa lui Ilici îi iluminează calea cu soluții. Și nu ar trebui să ne mirăm, căci în timpul Uniunii Sovietice cu siguranță nu existau poeți, doar versificatori. 

Văzând starea de euforie culturală care i-a cuprins pe politicieni împreună cu supușii, am decis să mă culturalizez și eu un pic. De Ziua Națională a Culturii am privit filmul „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu.

Filmul are la bază o istorie tragică care s-a petrecut într-o mănăstire din localitatea Tanacu, județul Vaslui. O tânără și-a pierdut atunci viața în urma unei sesiuni de exorcizare. Cazul a fost prezentat destul de ipocrit de presa românească care a tratat subiectul superficial și l-a adus la valoarea unei știri de bulevard. A trebuit să apară un regizor ca Mungiu ca să înțelegem latura umană a acestei tragedii. „După dealuri” nu caută vinovați, nu învinuiește biserica de dogmatism și superstiție și nu exprimă deznădejdea față de știință. Filmul caută mai degrabă răspunsuri la întrebări foarte actuale pentru societatea românească de pretutindeni. Românii de pretutindeni se află într-o etapă istorică de cotitură. Pe de o parte, încercăm să păstrăm tradițiile și datinile, spiritualitatea românească autentică. Pe de alta, încercăm să ne europenizăm, să devenim mai pragmatici, mai sceptici, mai realiști. Lumea interioară a celor două protagoniste reprezintă conflictul și dragostea dintre România tradiționalistă și România europeană. Credem în superioritatea științei, dar oricum suntem superstițioși. Mergem la biserică, însă l-am pierdut pe Dumnezeu din suflet. „După dealuri” nu reprezintă doar tragedia a două ființe umane. Este vorba despre tragedia unei întregi națiuni care se zbate între ieri și mâine, între Est și Vest. Filmul reușește să creeze un tablou înspăimântător al unei Românii medievale din secolul XXI. Pelicula reprezintă una din cele mai tensionante mostre de cinematografie românească din ultimele decenii. Meritul este și al cameramanului Oleg Mutu, conaționalul nostru, care a creat un tablou dureros de realist al unei Românii contemporane care se zbate între tradiționalism și modernism. Narațiunea devine pentru noi și mai familiară datorită actorilor, nativi aproape cu toții din zona Moldovei istorice, actori care vorbesc în dulcele grai moldovenesc, nerusificat.

Aș vrea să văd filmul lui Cristian Mungiu și în cinematografele noastre cândva. Aș vrea să-l vadă și politicienii noștri. Dacă nu anul acesta, măcar în 2014, de Ziua Națională a Culturii.