Să ai drumuri atât de proaste și să rabzi hurducăturile zilnice, dar mai ales să-ți distrug sistematic mașina este pentru mine dincolo de capacitățile omului de a manifesta înțelegere. Pe scurt, trebuie să ai răbdare de înger. Eu cred că aş căpia dacă ar trebui să merg zilnic pe drumurile acelea. Şoseaua Orhei-Rezina este oarecum OK până la jumătate. Jumătatea proastă este, însă, atât de proastă, încât ai impresia că a suferit un bombardament groaznic. Groapă lângă groapă. Craterele au umplut tot carosabilul și amenință să te înghită cu tot cu mașină. Viteza maximă pe care o poți prinde în aceste condiții este de 30 la oră. Mergi de parcă ești un schior, care face slalom printre bețe. Mesteci încontinuu cu schimbătorul în cutia de viteze, de ai impresia că din clipă în clipă o să iasă fum din ea. Oricât de bun șofer ai fi, oricum ajungi să dai cu roțile în gropi. Este inevitabil.
Am dat la intrarea în țară 167 de lei pentru luxul de a-mi distruge mașina prin Moldova. De ce, drăcia dracului, am plătit mizeria de vinietă a domnului Filat? În orice ţară civilizată plăteşti un serviciu şi îl primeşti. Moldova este medievală, antică, aiuristică. Plătești un serviciu pe care nu-l vezi deloc. Şi nu doar drumul spre Rezina este praf. Am mers de la Chişinău până la Cahul. Mamă, mamă! Ce cratere pe acolo! Ce găuri demne de Cartea Recordurilor! Chiar la ieşirea din ţară, la vama din Giurgiuleşti, stau câteva gropane uriaşe, probabil postate special ca să-ţi ureze „Cărare bătută, înapoi nerăzbătută!”.
Am rămas mască atunci când, chiar lângă vama din Giurgiuleşti, i-am văzut pe băieţii de la Administraţia de Stat a Drumurilor (ASD). Erau într-un microbuz, iar în spate aveau ataşată o remorcă pe două roţi, cu nişte beculeţe şi cabluri. Nu era o remorcă obişnuită, aşa că m-am oprit să-i întreb ce caută pe acolo şi când vor repara drumul. Mi-au spus că-l vor repara. Când anume? Habar nu aveau, dar din umerii lor ridicaţi am priceput că la sfântu-aşteaptă. Am trecut atunci la întrebările despre remorca ciudată. Mi s-a explicat că măsoară planeitatea drumului. Domnilor, le-am spus siderat, care planeitate? Sunt numai gropi, efectiv nu mai există asfalt. Ei, nu, că o să se repare, dar până atunci asta este regula, măsurăm planeitatea. Ceapa mă-sii de planeitate. Nu găseşti un metru pătrat de asfalt negăurit, iar ei îmi consumă banii daţi pe mizeria de vinietă a domnului Filat pe plimbări cu remorca prin ţară. Ce dracu`, planeitate cauţi? Se vede din cosmos – drumurile din Moldova sunt 95 la sută gropi, 4 la sută pământ şi 1 la sută asfalt.
Pe drumul spre Rezina altă boacănă. Am rămas cu gura căscată. În faţa mea circula regulamentar un TAB, un vehicul militar. Pentru necunoscători, este vorba de un fel de tanc cu roţi mari de cauciuc. În rusă i se mai spune BTR. În fine. Am văzut TAB-ul în faţa mea rulând fără probleme pe drumul plin de gropi şi nu am mai ştiut ce să cred. L-am depăşit ca să văd despre ce este vorba. Scria pe el INSTRUCŢIE. Ulterior, am aflat că locuitorii din Rezina învaţă să conducă, dau pentru permis auto pe acel TAB. Oricât de ciudat ar suna, dar acest lucru mi s-a părut normal. Drumurile noastre sunt doar pentru tancuri. Niciun om sănătos nu şi-ar distruge maşina pe acolo. Apropo, nici Chişinăul nu duce lipsă de gropi. O-au! Dar ce gropi? A fost cât pe ce să-mi las toată puntea din faţă în una din ele. Norocul a făcut să pun frână în timp util. Gropile nu distrug doar maşinile. Craterele uriaşe sunt şi pe trotuar. Am cea mai mare admiraţie pentru fetele din Chișinău, care au curajul să urce pe tocuri de aproape o jumătate de metru şi să meargă pe trotuarele sparte ale Chişinăului. Aferim, ţară! Aferim, drumuri!
Vitalie Cojocari
