– Ultimele date pe care le avem publicate arată că, în R. Moldova numărul părinţilor care-şi lovesc copiii încă este destul de mare. Poate fi bătaia o metodă de învăţare? Ce învaţă copilul atunci când este lovit?
– Unicul rezultat pe care-l poate avea violenţa este să afecteze mult relaţia părinte-copil. Relaţia aceasta va fi întotdeauna bazată pe frică şi niciodată pe respect. Copilul va face ce-i cere părintele pentru că îi este frică sau este obligat să facă, dar nu pentru că înţelege de ce trebuie să facă lucrurile respective. Părinţii obişnuiesc să le spună „nu fă”, „nu se poate”, „nu e voie acolo”, „dacă faci eşti pedepsit”… şi foarte rar transmit copilului care sunt aşteptările de la el.
Un alt aspect – niciodată pedepsele nu dezvoltă motivaţia internă a copiilor. În aceste cazuri, copii nu fac anumite lucruri pentru că vor şi pentru că înţeleg de ce e nevoie să le facă, ci o fac din frică, pentru că vor să evite anumite situaţii şi să nu piardă dragostea părintelui. Riscul pentru acest copil este că, atunci când va deveni adult, va avea aceleaşi relaţii inter-umane. Va fi mereu într-o continuă disperare de a căuta dragostea celorlalţi şi din frica de a nu pierde dragostea lor, va fi extrem de submisiv şi dependent de ceilalţi.
– Se vorbeşte tot mai mult că violenţa ar fi ineficientă. S-au publicat şi multe studii care demonstrează acest lucru. De ce adulţii aleg totuşi, să-şi disciplineze copii cu violenţă?
– Cred că există câteva motive pentru care părinţii recurg la agresivitate. Un prim motiv ar fi frica lor de a pierde controlul asupra copilului. Mulţi părinţi mai cred că dacă nu le vor arăta drumul corect, copii nu vor reuşi să se descurce în viaţă. Majoritatea părinţilor fac asta din dorinţa de a ajuta copilul să înţeleagă cum funcţionează lumea. În momentul în care alegem să mergem pe strategia de a impune frica, în primul rând ne arătăm propria noastră neputinţă de a gestiona lucrurile altfel.
De multe ori, părinţii recurg la violenţă din disperare, în situaţii în care nu mai ştiu ce să facă. Eu cred că acelea sunt cele mai disperate momente prin care poate trece un părinte în experienţa lui de mamă sau tată. Ceea ce vreau să le spun părinţilor este că nu controlul sau frica îi ajută pe copii să se dezvolte. De când se nasc, copiii au propriul lor potenţial, au propria lor personalitate, iar rolul nostru ca părinţi este să-i ghidăm pe drumul pe care ei îl au de parcurs. Rolul nostru ar fi de lider, dar nu de şef.
– Cum să ne educăm copii ca să fim mândri de ei când cresc?
– Atunci când alegem un anumit mod de educaţie, trebuie să ne gândim cum am vrea să fie copilul nostru când va fi adult. Marea majoritate a părinţilor spun că-şi doresc un copil independent, care să aibă propria lui părere, să ştie să-şi apere punctul de vedere, să aibă aptitudini dezvoltate, să ştie ce vrea de la viaţă, să fie hotărât. Dacă ne dorim toate acestea, este important să ne uităm ce facem noi ca părinţi, pentru a-i ajuta pe cei mici să ajungă aşa cum ne dorim. Şi trebuie să ştim că orice formă de agresivitate fizică sau verbală nu duce la atingerea unor astfel de scopuri.
– Dacă educaţia nu se face cu palma, ce ar putea să facă părinţii în schimb, atunci când vor să-şi disciplineze copiii?
– Disciplina nu este ceva ce aplicăm copilului, disciplina este ceva ce facem împreună cu copilul. Este un drum pe care-l parcurgem unul lângă altul, un drum în care noi îi arătăm cum funcţionează lumea şi îi explicăm ce are de făcut.
Cred că cheia succesului în creşterea copiilor este trasarea limitelor. Mulţi părinţi cred că dacă nu-i pedepsesc, aceşti copii nu ştiu ce au de făcut atunci când cresc. Trasarea limitelor înseamnă în primul rând comunicare, modalitate prin care îi spunem copilului într-un mod respectuos ce aşteptăm de la el să facă. În acelaşi timp, trasarea limitelor înseamnă un control asupra mediului în care se află cel mic, astfel încât, el să poată să exploreze în siguranţă.
– Ce înseamnă a pune limite? Cum stabilim limitele?
– Limitele nu sunt neapărat interdicţii. Limitele sunt reguli de funcţionale în această lume. De exemplu, copilul în jur de un an vrea să exploreze lumea şi să vadă tot, să pipăie şi să înţeleagă ce se întâmplă în jur. Este mult mai eficient şi mai uşor de aranjat mediul în care se află copilul, pentru a putea să exploreze în voie. Dacă aveţi lucruri pe care nu vreţi să le strice, pur şi simplu schimbaţi un pic anturajul. Puneţi paharele sau farfuriile acolo unde nu poate să le ajungă. La un an, copilul trebuie să crească într-un mediu în care să fie mult de dat. Nu poate să se dezvolte într-un mediu în care permanent i se spune ,,nu se poate”.
În primul rând, stabilim limite pentru a preveni unele comportamente. În acest caz, limitele trebuie să fie simple, clare şi constante. Spre exemplu, le spunem clar copiilor: ,,Locul cănilor este aici”, ,,Nisipul rămâne afară”. Genul acesta de mesaje îi comunică copilului ce are de făcut. Este normal ca cel mic să nu ţină minte şi este normal ca noi să repetăm mesajele. Cu timpul, copiii vor învăţa cum să se comporte.
– Ce pot să facă părinţii când copilul refuză să-l asculte?
– Este necesar să explicăm limitele. Copilul trebuie să înţeleagă de ce este nevoie de anumite limite sau reguli. Totodată, este foarte important ca şi părinţii să respecte regulile stabilite în familie. Nu prea are sens să ceri copilului să lase telefonul dacă vede părinţii că stau cu el în mână. Dacă ne dorim anumite comportamente de la copiii noştri este important ca şi noi să demonstrăm aceste comportamente. Ei învaţă de la noi şi fac ceea ce facem, dar nu ceea ce spunem.
O altă modalitate de a preveni unele comportamente nedorite este să oferim copilului alegeri. El trebuie să simtă că are un impact asupra lumii în care trăieşte şi să simtă că poate să ia anumite decizii. Nevoia de control a copilului apare încă în jurul vârstei de un an şi este important ca şi el să simtă că are un control asupra lumii în care trăieşte. În acest sens, putem să le oferim soluţii simple: pantalonii verzi sau pantalonii roşii. În momentul în care îi oferim soluţii, distragem copilul de la faptul că trebuie să se opună.
– Ce facem atunci când copilul deja are anumite comportamente care displac părintelui?
– Ar fi bine să aflăm cauza comportamentului, să înţelegem de ce se comportă în acel mod. Ceea ce putem face în momentul când comportamentul nedorit deja a avut loc, este să încercăm să fim empatici, să ne apropiem de copil şi să-i spunem că asta nu se poate face. În momentul în care copilul refuză să facă o anumită acţiune este important să-i arătăm întâi dragostea apoi să explicăm. Copiii au nevoie să repetăm regulile pentru a le aminti ce au de făcut. La fel de important ar fi să-i arătăm copilului că înţelegem despre ce este vorba. După asta, ajungem la găsirea soluţiilor. Să le transmitem copiilor că există rezolvare indiferent de ce au făcut. Este o abilitate mult mai preţioasă decât să-l pedepsim.
– Cum reacţionează părinţii când le explicaţi aceste metode? Par a fi nefireşti pentru mediul nostru…
– Subiectul Limitelor este aspectul cel mai dificil pentru părinţii care vin la atelierele mele, dar creşterea unui copil nu este pur şi simplu. A schimba modul în care ne creştem copiii este un întreg proces şi în fiecare zi putem învăţa să facem asta. Frumuseţea este că, cu cât exersezi mai mult aceste practici, cu atât mai uşor devine.
Copiii au nevoie de reguli. Permisivitatea este la fel de nocivă ca şi autoritatea. Sunt două faţete ale aceleiaşi monede şi niciuna dintre ele nu oferă copilului sprijinul necesar pentru a face faţă provocărilor din lumea asta. Copiii au nevoie de structură şi au nevoie de un cadru în care să-şi desfăşoare viaţa. Un copil care trăieşte în haos este un copil nefericit şi pe ai cărui umeri revin multe responsabilităţi.
Copiii pot fi implicaţi în stabilirea regulilor încă de mici. Este important să fim atenţi la nevoie propriei familii. Nu toate familiile funcţionează în acelaşi mod. Copii ne arată când regulile sunt prea multe, sau nu se simt confortabili sau le încalcă anumite libertăţi.
Interviu realizat de Raisa Răzmeriță
