Cum trebuie să ne comportăm cu ruşii?

Pentru a găsi răspunsul cel mai potrivit la această întrebare, trebuie să înţelegem că fiecărui om i se transmite prin naştere simţul demnităţii. Cei care apoi se dezic de această valoare spirituală fundamentală sunt prea slabi şi, crescând într-un anturaj vicios, se lasă manipulaţi. Cu toate astea, chiar şi atunci când prin sufletul lor şuieră vântul, ei trăiesc printre noi şi nu avem dreptul să-i neglijăm. Nimeni nu ştie dacă mâine nu vom cădea noi, iar ei se vor ridica, căci viaţa nu e chiar atât de colorată ca în vise. De aceea constat că ura dintre oameni este cel mai mare blestem care bântuie printre noi.

Recunosc că mă deranjează mult dispreţul care persistă între unii cetăţeni vorbitori de rusă faţă de cei care vorbesc româna şi invers. Deşi condamn şi urăsc comunismul cu toată convingerea mea, încerc să-i tratez pe ruşi ca şi pe toţi ceilalţi oameni. Şi pentru că ei, ruşii, au căzut primii căsăpiţi de Lenin şi bolşevicii săi. Şi pentru că, dacă Rusia ne-a ocupat în 1812 şi în 1940, de acest lucru nu se face vinovat Alioşa de la Telecentru sau Vanea de la Râşcanovca.

Încercând o experienţă în Rusia Chişinăului – aşa am botezat serviciile de taxi din capitala noastră -, se pare că am înţeles cum trebuie să ne comportăm cu ruşii. Se ştie că, indiferent de etnie, angajaţii acestor servicii vorbesc rusa. Suni şi ţi se răspunde în rusă. Urci în maşină şi la „bună ziua” ta ţi se răspunde cu „zdrasti”, chiar dacă imediat şoferul vorbeşte la telefon în română şi habar n-are cât de ridicol a fost. Ce-i drept, există şi taximetrişti care nu cunosc nicio boabă în română. Şi nu pentru că ar fi proşti şi nu i-ar duce capul s-o înveţe, dar pentru că se încăpăţânează ca nişte copii şi pur şi simplu nu vor, de parcă ar părea aşa mai deştepţi… Până nu demult, eram foarte supărat pe aceştia, dar de când i-am pus la încercare, mi-au devenit dragi. De fapt, tot eu eram vinovat de supărarea mea anterioară, pentru că-mi călcam pe demnitate ca un zăpăcit, mă conformam şi treceam la rusă. Acum discut în română. Calm, binevoitor, zâmbind, le vorbesc pe îndelete. Când nu mă înţeleg, le explic cu răbdare prin semne. Se întâmplă să mă enervez şi eu, şi ei, dar scrâşnim din dinţi şi rezistăm.

Marea surpriză vine la despărţire. Ies din maşină, le plătesc pentru călătorie, le mulţumesc la fel de amabil şi-mi iau rămas bun. Şi atunci ei îmi răspund la fel de senini: „La revedere”. Deşi rostesc aceste cuvinte cu accent rusesc, mă umplu şi mai tare de bucurie, încât îmi vine să-i îmbrăţişez şi să-i pup. Rămânem ambii împăcaţi şi, uneori, pentru acest „la revedere”, aş fi gata să stau cu ei de vorbă o oră în limba rusă. Eu mă bucur că le cunosc limba şi, ca să fim chit, ar trebui şi ei să se bucure că au învăţat barem un cuvânt românesc.

De-am încerca să procedăm astfel întotdeauna şi vom rămâne demni, sunt convins că între noi şi ruşi va creşte un adevărat sentiment de respect. Să ne păstrăm poziţia, dar să fim liniştiţi, siguri de noi şi, fără ţipete sau spume la gură, să-i facem pe ei să înţeleagă că refuzul de a ne învăţa limba îi defavorizează numai pe ei. Nu e cazul să le cerem socoteală, ci să-i punem în situaţia în care să conştientizeze singurei că, intrând într-o casă, trebuie să respecte gazda şi că e total anapoda s-o înveţe ei cum să se poarte la masă, bunăoară.

Fireşte, fac aici abstracţie de ruşii sau moldovenii extremişti, care nu au altă ocupaţie în viaţă decât să intre în scandaluri şi să facă multă gălăgie deşartă. Numai că ăştia, sărmanii, nu rezolvă nimic prin ceartă, ci dimpotrivă se fac mai haini, îşi distrug nervii, au migrene şi insomnii, bagă pastile în ei şi îşi strică stomacul şi în cele din urmă, încet-încet, se sinucid. Trebuie să ne bucurăm că, din câte se pare, în ultimul timp avem tot mai puţini din ăştia…