Cunoscutul stadion Farul din Constanţa, transformat într-o ruină (GALERIE FOTO)

Pe malul lacului Tăbăcărie, în imediata apropiere a mării, lângă câteva excentrice mori de vânt, din lemn, care asigurau întreţinerea micilor fabrici din jur, acum şase decenii se deschideau porţile celui mai mare stadion de fotbal din România. Îl întrecea în grandoare doar „23 August” din Bucureşti, inaugurat doi ani mai devreme, în 1953, cu ocazia desfăşurării Festivalului Mondial al Tineretului. Meciul de debut, din Divizia A, se desfăşura între echipa gazdelor, Locomotiva PCA şi campioana ţării, Flamura Roşie UTA Arad.

Aflat atunci la marginea oraşului, stadionul constănţean a fost construit pe un teren viran, de unde, până după război, se scotea pământ pentru fabricarea cărămizilor, iar gropile rămase erau folosite ca locuri de depozitat gunoi. Acest lucru iese şi astăzi în evidenţă, tribunele şi gazonul fiind cu mult sub nivelul obişnuit al străzilor ce îl înconjoară. Oraşul nu atinsese malurile lacului, iar construcţiile stinghere, modeste, din materiale ieftine, puneau şi mai mult în valoare ansamblul masiv din piatră albă. Până la inaugurare, în 1955, Constanţa dispunea doar de o arenă modestă, pe malul portului, care putea găzdui nu mai mult de 5000 de spectatori.

Stadionul „Farul”, denumit iniţial, în întreaga perioadă comunistă, „1 Mai”, are o istorie aparte, ca multe alte locuri ale oraşului. A fost proiectat de Ioan Puşchilă, condamnat în 1948 la şapte ani de închisoare politică pentru vina de „uneltire contra regimului de democraţie populară”, iar schiţele au fost făcute din arest. În 1953 au început lucrările de amenajare şi au cunoscut un ritm rapid. Cea mai mare parte a muncitorilor, mână de lucru necalificată, a fost formată din deţinuţi politici ceea ce face, din acest loc unul special, care ar merita mai multă atenţie din partea memoriei colective a oraşului, a scris site-ul info-sud-est .

Stadionul „Farul” este şi rezultatul deciziei şi muncii torţionare, decent trecute sub tăcere şi, din acest punct de vedere, merită un strop de respect civic în plus.

Cu o capacitate iniţială de 25.000 de locuri arena a fost dotată cu o pistă de alergare, ca vechile stadioane antice, cu care s-a dorit asemănată prin construcţia din blocuri de piatră masivă. Întreaga bază sportivă era împrejmuită cu garduri metalice fixate pe stâlpi de piatră. În 1970, stadionul constănţean a fost dotat cu instalaţii de iluminat, fiind singurul din ţară care beneficia de asemenea oportunitate, cu excepţia marii arene bucureştene.

Acum, gazonul poate fi ușor comparat cu cel al micilor arene sportive de județ, tribunele încep să piardă pe zi ce trece scaune, iar scările și culoarele de acces sunt roase de indiferență. De toalete nici nu mai vorbim: mizerabile, fără lumină și apă potabilă.

Nici terenul adiacent stadionului nu este într-o situație mai bună. Gardul de împrejmuire a început să dispară. Porţile de intrare, cândva maiestuoase, stau astăzi să se prăbuşească sub povara neglijenţei, uitării şi incapacităţii.

Iarba crește ca pe câmp, iar terenul de tenis de la poarta principală, acum câțiva ani frumos îngrijit, cu zgură impecabilă, astăzi găzduiește bălării. Totul este gri și trist, plin de gunoaie în afară și de singurătate înăuntru.

sursa: dolce-sport.ro