Dacă nu ai duşmani, inventează-i!

„Am bănuiala că în societatea noastră ar fi mai puţină răutate, dacă Biserica (preoţimea) ar fi mai mult preocupată de cele sfinte şi veşnice, decât de cele pământeşti şi trecătoare, cum sunt banii, maşinile, casele luxoase. (…) Această lume nu va deveni mai bună atâta timp cât slujitorii Bisericii vor fi departe de cei flămânzi şi nenorociţi şi se vor ocupa de politica de partid şi de propriile lor venituri şi averi. Unii clerici, din păcate, doar cu asta se şi ocupă – „fac politică”, din care cauză Răul sporeşte…”, scria autorul, aducând drept exemplu a ce ar trebui să facă preoţii campaniile de caritate organizate în aceste zile de diverse televiziuni, şi cărora li se alătură cine vrei, numai nu Biserica… Un tablou realist şi nici pe departe vesel, mai ales pentru acei slujitori ai cultelor care, aşa cum scrie şi Constantin Tănase, „nu trăiesc numai pentru burtă şi avere şi sunt sincer preocupaţi de nevoile enoriaşilor”. Un tablou care devine şi mai sumbru dacă adaugi la el crâmpeie din comentariile plasate de cititori pe forum.

Dar nu voi face acest lucru – poate, cu excepţia unui exemplu pozitiv, pe care ni l-a relatat Stelian Manic din Australia. „Preotul bisericii ortodoxe române din oraşul Adelaide, ca să-şi întreţină familia, lucrează la uzină. De aceea, slujbele poate să le oficieze doar sâmbăta şi duminica. Dar asta nu i-a ştirbit din imagine… Oamenii îi poartă cinste, vin la el pentru un sfat, iar eu am simţit că e preotul la care aş putea să mă spovedesc, şi am făcut-o pentru prima dată în viaţă… La preotul nostru nu există niciun fel de taxă pentru nimic. Fiecare dă cât doreşte. Iar când comunitatea românească organizează un eveniment, el întotdeauna e cu noi. Acum, comparaţi…”, ne îndeamnă el.

Încerc să o fac, să găsesc o dovadă prin care l-aş contrazice, dar exemplele sunt prea puţine – părintele Ciuntu, părintele Borşevschi, părintele Mihailă. O mână de propovăduitori înţelepţi şi cumpătaţi, a căror voce raţională, într-o lume diversă precum e cea în care trăim astăzi, este acoperită mai mereu de strigătele intolerante ale armatei formate din tot felul de isterici, cibrici, marcheli, vulpi şi vladimiri, secondaţi de cibotari, plugari şi ghelici, al căror singur argument este blestemul… Ştiu că risc să „încasez” şi eu un blestem pentru asta, dar cum altfel să-mi explic reacţia unor oameni care, într-o lege care vizează multiple categorii sociale, văd doar una – homosexualii? De ce nu vor nici în ruptul capului să vadă mai mult decât ideea fixă din mintea lor? Doar pentru că e trendy, dă bine la enoriaşi şi la… televizor? Ori, poate, pentru că e mai simplu să te războieşti cu un duşman care, la o adică, există de secole, decât să discuţi zilnic cu oamenii din parohia ta, să te îngrijeşti de sufletele şi, de ce nu, chiar de sărăcia lor? Nu zic, ar fi culmea ca Biserica – tradiţională prin definiţie – să salute relaţiile homosexuale. Dimpotrivă, ea e în drept şi chiar trebuie să condamne ceea ce contravine moralei creştine.

Dar de aici până la injurii la adresa acestor oameni – fie şi „pacienţi”, aşa cum le place lor să-i califice -, până la sugestia de a-i expulza din societate sau de a-i pune în aceeaşi oală cu pedofilii e, totuşi, o prea mare lipsă de toleranţă. Atât de mare, încât mă întreb dacă în sufletele lor mai e loc de iertare. Căci, dacă ai un „pacient”, manifeşti compasiune, nu ură… Şi aici voi apela din nou la cititorul nostru din Australia: „O societate dezvoltată nu este neapărat societatea ce are drumuri drepte sau magazine pline cu de toate. O societate modernă este cea în care domină toleranţa, înţelegerea, compasiunea şi solidaritatea”. Noi nu avem nici una, nici alta, din păcate. Avem însă, precum spuneam, atitudini strict politice din partea Bisericii.

O dovadă recentă este demersul adresat de ÎPS Vladimir către Guvern, Comisia parlamentară pentru securitatea naţională şi Partidul Liberal (http://www.mitropolia.md/main/show_article/6652), ca răspuns la iniţiativa acestei formaţiuni politice de a schimba în mod obligatoriu paşapoartele de tip sovietic, cei care nu vor accepta acest lucru fiind lipsiţi de dreptul de vot. Mitropolitul Vladimir cere guvernării „menţinerea dreptului creştinilor de a deţine actele de identitate pe care le doresc”, drept argument de bază fiind invocate „motivele religioase” – mai exact, faptul că aceştia ar refuza să primească buletine de identitate cu cod de identificare. Mai mult, ÎPS Vladimir susţine că, „în cazul în care va fi modificată legislaţia RM şi deţinătorii de paşapoarte de tip vechi vor fi obligaţi să primească buletine de identitate cu cod de identificare, chiar şi gratis, din contul statului, majoritatea creştinilor ortodocşi vor refuza acest lucru”. Din aceste considerente, ÎPS Vladimir solicită să fie revăzută propunerea PL…

Citesc şi mă crucesc… Biserica e tradiţională prin definiţie, are dreptul să-şi apere valorile, dar aici – haideţi s-o recunoaştem! – nu e vorba de simpla încrâncenare de a nu accepta tehnologiile (de care preoţii se folosesc din plin, apropo), ci de încă o pârghie de a ne menţine în trecut. În acel trecut în care, dacă nu aveai „carnetul” roşu cu seceră şi ciocan pe el, nu existai.

Personal, mă îndoiesc că cei care, profitând din plin de drepturile pe care le oferă statul Republica Moldova, nu vor să fie şi cetăţeni cu acte în regulă ai acestuia, sunt şi adevăraţi creştini. Din contră, cred că tocmai „paşapoartele” apărate de ÎPS Vladimir îi votează cel mai avan pe succesorii celor care au luptat cu creştinismul. Pe cei care continuă să se identifice cu Moscova şi cu spaţiul Estic, în defavoarea unui viitor modern al Moldovei. Şi poate că tocmai ei sunt adevăraţii duşmani ai societăţii, nu „pacienţii” minoritari…

…Sunt născută în URSS – ca şi majoritatea preoţilor din RM de azi, probabil -, iar „Tatăl Nostru” îl ştiu de la bunică-mea, care mă învăţa pe ascuns că există Dumnezeu. Când, după 1990, a şti „Tatăl Nostru” a încetat să mai fie o crimă, am crezut că nimic nu mai poate sta în calea mea spre Biserică. Dar s-a întâmplat un lucru aproape stupid: locul regimului comunist a fost luat de… preoţi. Au reuşit simplu – blestemându-mă pentru că mă vreau în viitor. Noroc că există credinţa care, o ştim cu toţii, nu are nevoie de intermediari.