– Ați absolvit Colegiul de Medicină și ați activat o perioadă în calitate de inspector sanitar. Cum ați ajuns totuși în „lumea artelor”?
– „Pasiunea” pentru medicină nu mi-a venit independent. Bunicul meu, pe linia maternă, a fost felcer. Așa cum fratele meu a manifestat interes pentru agricultură, părinții vroiau neapărat un medic în familie și mi-au recomandat să merg la Colegiul de Medicină. De fapt, mereu eram atras de artă. După absolvire am făcut 6 ani de stagiu la Centrul de Medicină Preventivă. Într-un final, m-am înscris la un curs de cineaști amatori și a început o nouă etapă în viața mea. Mi-am cumpărat chiar și o cameră de filmat – evident o achitam în rate, că nu-mi permiteam să plătesc toată suma. Acolo ni s-a spus că cei mai buni vor avea ocazia să se angajeze la Studioul Cinematografic „Moldova Film”.

– Ce știați atunci despre „Moldova-Film”?
– Pentru mine „Moldova-Film” era un paradis al speranțelor. Am auzit multe despre cei care lucrau acolo și îi vedeam des cum filmează pe străzi. Niciodată însă nu mi-am imaginat că voi ajunge să lucrez acolo. La 24 de ani am fost angajat în departamentul de filme documentare. Eram într-o mare euforie când am nimerit la ei în curte și am întâlnit cei mai cunoscuți actori și regizori din acea perioadă. Îmi amintesc că eram bărbos, iar acest lucru nu prea plăcea administrației. De câteva ori mi-au solicitat să dau barba jos, dar eu am refuzat categoric. Când au văzut ce încăpățânat sunt, m-au lăsat în pace.

Erau produse lucrări la comandă și toate treceau prin cenzura comunistă

– Ce se ascundea în spatele „culiselor”, aparent perfecte, ale acelei instituții de stat?
– Singurul lucru care mă întrista era faptul că erau produse lucrări la comandă și toate treceau prin cenzura comunistă. Când cineva făcea anumite accente, care erau nepermise, sovieticii îl forțau să plece. Ei îți permiteau să acționezi până la anumite limite. Erau o echipă de redactori care aveau misiuni de la KGB și ei știau ce era voie să apară pe ecran și ce nu. Materialul era vizionat de foarte mulți oameni și multe momente nu erau aprobate. O persoană simplă nu avea posibilitatea să ajungă într-o funcție de conducere dacă nu era membru de partid sau dacă nu le cânta în strună autorităților. Trebuia să fii cel puțin născut în Transnistria. Atunci era și o zicală: dacă vrei să fii ministru, trebuie să fii de peste Nistru. Această vorbă era valabilă și pentru cei care râvneau să ocupe funcții înalte în cadrul studioului cinematografic. Puterea sovietică îi distrugea pe cei care aveau viziuni naționaliste, iar cei care rămâneau se adaptau ideologiei și deveneau devotați.

– Cum adică „puterea sovietică îi distrugea”?
– I-au distrus, i-au nimicit, i-au lichidat, i-au împușcat… la urma urmei. Pe mulți i-au deportat. Eu am constatat un trist adevăr: dacă voi spune ceea ce gândesc nu voi ajunge departe. Odată eram pe platoul de filmare și mi-a scăpat cumva îmbinarea de cuvinte „limbă română”, iar cineva mi-a zis să fiu atent ce și unde vorbesc pentru că voi avea probleme mari. Acolo se vorbea doar limba rusă. Aceasta era o realitate dură a timpurilor de atunci.

– Vorbim despre tot felul de interdicții și frici. Merita să lucrezi în asemenea condiții?
– Eu eram asistent de cameraman. Aveam un salariu considerat bun, 80 de ruble. Plăteam 20 de ruble pe chirie și cu restul banilor îmi permiteam să trăiesc destul de bine. Curtea studioului se afla chiar în spatele actualei Președinții. Acolo era o frumusețe nemaipomenită. În fiecare zi pe teritoriu intrau tot felul de vedete.

„Noi eram categorisiți ca pro români”

– Care era totuși rolul Studioului Cinematografic „Moldova-Film”?
– Instituția avea două departamente principale: filme documentare care aveau drept scop popularizarea științei și filme artistice. Pe lângă acestea, exista și studioul cu desene animate. Cele mai multe lucrări realizate la noi erau în alb-negru. Pentru cinematografia din Basarabia puterea sovietică nu aloca foarte multe resurse – noi eram categorisiți ca pro români. Pelicule colorate se dădeau doar la filmele artistice, ca ulterior să poată fi difuzate și pentru ecranul unional. Totuși, rolul studioului era, într-o anumită măsură, să susțină propaganda sovietică de atunci.

– Cum v-ați simțit, știind că lucrați la comandă și că prezentați publicului un produs cenzurat?
– Nu trăiam tocmai cea mai bună stare. În schimb aveam satisfacția că facem un lucru util, chiar dacă era la comandă. Filmam multe evenimente care nu aveau treabă cu politica și asta ne făcea să mergem înainte. Totuși, prioritare erau ceremoniile unde era implicat partidul comunist și față de care exista un interes sporit. Așa era conducerea de atunci, iar publicul intelectual își dădea seama cum stau de fapt lucrurile. Noi și acum avem o situație asemănătoare, vorbind despre instituțiile de presă afiliate unui partid sau altul.

– Ce însemna de fapt un lucru făcut la comandă în perioada sovietică?
– Iată un exemplu concret: odată am fost trimiși să filmăm o livadă de mere. Ordinul de sus a fost ca fructele să se învârtă și să sclipească în cadru. Pe nimeni nu interesa cum o să facem acest lucru. Cineva din echipă a găsit o oglindă, a stricat-o în bucățele și le-a lipit de merele celea. O persoană le ținea cu o sfoară și le învârtea, iar oglinzile sclipeau. Iată cam așa încercam să facem pe plac conducerii. Dar asta încă-i nimic, din tot ce se întâmpla acolo…

– Câte lucrări erau realizate anual la Moldova-Film, în acea perioadă?
– Făceam câte 10-12 filme documentare și 4-5 filme artistice – totuși numărul peliculelor varia de la an la an.

„Timp de 25 de ani, cinematografia noastră a murit”

– După 8 ani, în 1984, ați plecat totuși de acolo. De ce?
– Mereu am vrut să progresez. Mă întrista faptul că erau promovați doar cei care suflau în borș șefilor. Mă simțeau neîndreptățit în patria mea. În același an m-am angajat la Teatrul Pușkin, în prezent Mihai Eminescu – acolo am ajuns șef de montare artistică.   

– Ce așteptări ați avut atunci când R. Moldova și-a obținut independența?
– Cu toții atunci ne-am pus speranțe foarte mari, dar acestea au fost spulberate de elita politică din acea perioadă. Ei și-au pus în prim-plan interesele personale și au uitat de necesitățile oamenilor simpli. Așteptam să se facă Unirea cu România, cum a fost cândva, dar ei se pare că aveau alte planuri. Noi am fost ținuți mult timp sub cizma rusească, iar demnitatea națională ne-a fost știrbită. Politicienii noștri au simțit gustul puterii și al banilor și au realizat că dacă va avea loc Unirea ei nu vor avea aceleași pârghii de influență.

– Dar la ce s-a ajuns în acest sfert de secol, în domeniul cinematografic?
– S-a distrus mecanismul care funcționa în perioada sovietică și nu s-a făcut nimic în loc. Cât era el de șubred și de imperfect, dar funcționa și exista o oarecare stabilitate în această sferă. Înainte erau alocate sume mult mai mari de bani pentru cinematografie, dar din 1991 bani nu mai aveau de unde să vină și acest domeniu a ajuns pe burtă. La noi multe lucruri s-au făcut cu bună știință în detrimentul cinematografiei. Timp de 25 de ani cinematografia noastră a murit. Ea în esență există, dar nimeni nu face nimic ca s-o resusciteze.