Putin a câştigat cu un scor menit să fie mesaj de forţă pentru cei care urmăreau alegerile: strada (singurul candidat împotriva căruia a concurat, în realitate, Putin), capitalele occidentale şi cercurile de putere de la Kremlin. Semnalul a fost dat: „cetăţenii furioşi” (Vladislav Surkov) s-au resemnat pe moment, Occidentul aşteaptă, iar Kremlinul a înţeles cine e şeful haitei.
Dar ce urmează? Care chip, dintre cele disponibile, va prevala? Precum în clasicul western al lui Sergio Leone – „Cel bun, cel rău şi cel urât” –, doar unul dintre ele va rămâne în picioare. Toate sunt, deocamdată, plauzibile, dar scena finală încă nu s-a jucat. Care va fi, aşadar, chipul „omului fără chip”?

The Good…

În această variantă, Putin înţelege şi îşi asumă reformele pe care le-a promis fostul preşedinte – „medvediasmul” care sugerează modernizare şi liberalizare – şi de aceea îl aduce lângă el în calitate de premier. Este acel Putin din articolele preelectorale care scria: „Rusia este o parte inalienabilă şi organică a Marii Europe şi a civilizaţiei europene. Cetăţenii noştri se identifică drept europeni… Vă propun din nou să creăm o comunitate armonioasă de la Lisabona la Vladivostok, care în viitor va evolua într-o zonă de liber schimb şi chiar în forme mai avansate de cooperare economică”.
Este acel Putin care acceptă revizuirea, fie şi de faţadă, a probelor în dosarul Hodorkovschi, hârtia de turnesol esenţială pentru orientarea prooccidentală a Kremlinului. În acest scenariu, Putin va merge cu siguranţă la Summitul NATO de la Chicago, va dialoga cu Opoziţia din stradă, îi va propune lui Mihail Prohorov un post în guvern (chit că acesta va refuza), va întări legislaţia democratică demarată deja, iar în proiectul „Eurasia” accentul va cădea pe „Europa”. America va fi un actor nedorit şi, pe cât posibil, marginalizat în numele „Marii Europe” de tip gaulle-ist.  Poziţia României din acest punct de vedere nu se va individualiza excesiv. Va fi unul dintre statele europene la care se va raporta Rusia, dar relaţia bilaterală va fi în continuare grevată de parteneriatul strategic cu SUA, prezenţa scutului sau percepţii extrem de personalizate şi care se vor constitui în pretexte de blocaj sau revendicări inacceptabile. În acest scenariu, presiunile europene pentru reconciliere între România şi Rusia vor spori.

…the Bad

Este acel Putin care acuza Vestul de conspiraţii antiruseşti, iar strada, de revoluţii colorate: „Aceşti oameni sunt capabili de orice. Şi nu exagerez”, avertiza el în campanie. Este Putin care ignoră sistematic cuvântul „resetare” – care nu a mai apărut niciodată în discursul său -, vorbeşte scrâşnit despre înarmare, reforme în armată şi bugete militare fabuloase: „Noi vedem zone de instabilitate şi de haos controlat… Există şi încercări evidente de a provoca conflicte chiar în imediata proximitate a Rusiei şi la graniţa aliaţilor acesteia”. Şi continuă în articolul „Rusia şi lumea în schimbare” cu o listă enormă de cheltuieli militare: 400 de rachete intercontinentale, 20 de submarine, 50 de nave de război de suprafaţă, 600 de avioane moderne de luptă de ultimă generaţie, 1.000 de elicoptere,
28 de sisteme de apărare S-400, 2.300 de tancuri, baterii de rachete Iskander, 17.000 de vehicule militare etc. etc. (Să mai spunem, în treacăt, că şi China – prima ţară care l-a felicitat pe Putin! – începe o cursă a înarmărilor fără precedent. Bugetul este estimat undeva între 106 şi 160 de miliarde USD, mai mult decât tot bugetul statelor asiatice pe un an, care oricum cheltuiesc mai mult pe înarmare decât europenii!)
Cine se pregăteşte să atace Rusia sau pe cine se pregăteşte să atace Rusia? Asta e întrebarea. Nu comentăm aici dacă Moscova chiar poate susţine un asemenea efort de înarmare – a mai încercat o dată în filmul care l-a avut în rolul principal pe Ronald Reagan. Cert este însă că un asemenea chip al lui Putin va bloca din start orice tentativă de reforme politice profunde. În acest caz, Medvedev este adus ca premier – dacă va fi adus – doar pentru a bloca posibilitatea ca un pol de putere să se constituie în jurul său în afara controlului Kremlinului. Direcţia în acest caz este Estul, iar proiectul „Eurasia” va pune accentul pe Asia, mai ales cu China, cu care va încerca să contracareze SUA. Putin nu va merge la Summitul de la Chicago, condiţiile pentru cooperare cu europenii vor fi dure, iar politica în „vecinătatea apropiată”, fără mănuşi.
România devine iarăşi linia întâi a frontului şi va trebui să îşi orienteze politica adecvat. Prezenţa americană va spori ca ton şi vizibilitate, iar parteneriatul strategic intră în prim-plan, la fel ca şi problema scutului antirachetă. Paradoxal, într-un asemenea scenariu, valoarea strategică adăugată a României va spori.

…and the Ugly

Iată un pasaj relevant din textele lui Putin: „Până acum, actorilor economici din Rusia li s-au conferit roluri minore în exterior. Noi încercăm să atragem capital străin în economia rusească… dar investitorii noştri nu sunt bineveniţi în străinătate şi deseori sunt scoşi din piaţă”.
În acest scenariu, Putin este nemulţumit de perfidul Occident şi va coopera cu el extrem de precaut. Nu va mai fi vorba de Europa ca atare sau de lumea occidentală, ci doar de partenerii cei mai de încredere. Cine sunt ei? Întrebare retorică: în timp ce Consiliul şi Comisia Europeană au tăcut imediat după alegerile din Rusia, cancelarul german Angela Merkel i-a telefonat personal lui Putin şi i-a urat succes, oferindu-i „parteneriatul strategic”. Un soi de continuare a Oestpolitik-ului german, dincolo de culori politice social-democrate sau creştin-democrate.
Medvedev va fi tot cu Putin în acest scenariu, dar mai degrabă ca o faţadă pentru o serie de reforme parţiale şi ca o bună scuză „liberală” pentru partenerii externi. De aici şi plauzibilitatea resurecţiei controlate a dosarului Hodorkovschi. Rusia va fi activă pe Vest, încercând să fractureze unanimitatea europeană, care, cu cât va fi mai şubredă, cu atât va avantaja mai mult Rusia. Moscova va încerca să blocheze ca scutul antirachetă să devină NATO prin presiuni asupra unor state europene luate separat. America va fi ocultată, scoasă din joc de ambii „parteneri strategici”, paradoxal, în numele… Europei şi al individualităţii europene! „Eurasia” va conta aici, dar va fi percepută mai ales ca o ameninţare comună împotriva Rusiei şi a Europei – economică, militară şi, mai ales, demografică –, pe ideea că între Rusia şi Europa există mai multe compatibilităţi decât între Rusia şi China, iar Siberia plină de resurse nu trebuie să cadă în mâna chinezilor.
Acest scenariu va afecta considerabil România şi statele central şi est europene. O Rusie atractivă pentru pieţe şi relativ „europenizată” – aşa cum a fost pe vremea lui Petru cel Mare! – va scoate din jocul investiţiilor Estul, inclusiv România. Obişnuinţa Rusiei de a nu face distincţie între politică şi comerţ nu va face decât să accentueze acest trend. Jocul politic al României va fi extrem de complicat, între parteneriatul strategic al SUA, scutul antirachetă, angajamentele europene şi formula „Statelor Unite ale Europei” cu Germania la pupitru. 

Dan Dungaciu, Qmagazine