Dan Dungaciu: „Votați limba română în Parlamentul de la Chișinău”

Cu o zi înainte de Ziua Națională a României, ministrul de externe Bogdan Aurescu i-a adresat omologului ucrainean Dmitro Kuleba, cu ocazia unei reuniuni internaționale de la București, „solicitarea repetată” ca această ţară „să recunoască inexistenţa aşa-zisei «limbi moldoveneşti»”.

Misiune îndeplinită! România, prin ministrul său de externe, dă o lovitură nimicitoarei hidrei moldoveniste, stârpind-o din rădăcinile ei cele mai adânci, taman cele din Ucraina…

Așa ar sta lucrurile, dacă nu am fi în plin… Radio Erevan! Dincolo de faptul că formularea sună cel puțin ciudat în limba română, din perspectivă diplomatică este mai mult decât a te scărpina la urechea stângă cu mâna dreaptă. Este, realmente, o inadecvare.

Să fim limpezi. Nimeni nu neagă că partea ucraineană a uzat și abuzat masiv de așa zisa „limbă moldovenească”, instrument ideal de a împărți comunitatea românească în români și „moldoveni”, plasând astfel comunitatea românească – a doua după cea rusă, luată integral – undeva pe locurile 5 și 8 în clasamentul minorităților. La fel, Ucraina a fost terenul de încercare pentru așa-zisele „Manuale de Istorie integrată” comuniste, de fapt o tentativă a regimului Voronin de a scoate din curricula de învățământ „Istoria românilor”. În așa-zisele comunitățile „moldovenești” din Ucraina au fost introduse, testate și validate pentru prima dată.

Toate acestea sunt corecte, știute de multă vreme. Problema de fond este însă alta. Ministrul de externe Kuleba nu are, în realitate, nicio vină, sau nu are în niciun caz vina principală. Căci autoritățile de la Kiev, cele de ieri, cele de azi și – poate – cele de mâine, s-au prevalat și se vor prevala în această speță de un argument irefutabil în acest moment: existența așa-zisei „limbi moldovenești” în… Constituția Republicii Moldova!

Faimosul Articolul 13 din acest document fundamental sună așa:

„Articolul 13. Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi

(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine (subl. N.)”.

Trecând peste faptul că este cel mai lung nume de limbă din lumea asta, nu există aici nicio „așa-zisă”, nu sunt ghilimele, nu există dubii. Actul juridic fundamental al republicii vecine, pe care jură politicienii de la Chișinău de fiecare dată, o acreditează la cel mai înalt nivel.

Prin urmare, declarația Ministerului Român de Externe este inadecvata din două motive. Primul este conjunctural: dacă autoritățile de la București nu au fost în stare să rezolve problema vreme de decenii, făcând din românii din Ucraina, deliberat, victima colaterală a unui joc geopolitic, evident că nu vor fi în stare să o rezolve acum, după noua lege a învățământului din Ucraina și în condițiile unui naționalism rampant acolo – perfect de înțeles, însă. Nu acum este timpul unor asemenea reglaje, când bombele rusești cad peste ucrainenii înghețați de frig și ținuți în întuneric.

În al doilea rând – și aici este chestiunea de fond – „solicitarea repetată”, cum se sugerează ferm (!) în comunicat, nu trebuia adresată ministrului Kuleba, ci… ministrului de externe al Republicii Moldova – întâmplător, prezent și el la eveniment – și autorităților din stânga Prutului! Căci acolo e problema moldovenismului sovietic – inclusiv a așa-zisei „limbi moldovenești”. Și de acolo trebuie început. Și trebuie început repede și corectată această anomalie, pentru că acum este cel mai bun prilej de a clarifica pentru totdeauna această chestiune, profitând de prezența Maiei Sandu la președinția republicii și în parlamentul R. Moldova a 63 de parlamentari ai Partidului Acțiune și Solidaritate – PAS.

Să o luăm cu începutul.

Curtea Constituțională de la Chișinău și-a făcut datoria

Judecătorii CC de la Chișinău care au decis în 2013 că limba de stat a RM este limba română

Într-o tăcere inexplicabilă, ziua de 5 decembrie a trecut neobservată, practic, la Chișinău. Și e un pic nefiresc. Pentru că 5 decembrie a fost ziua în care, în anul 2013, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis că „limba de stat a Republicii Moldova este limba română”. (Despre contextul deciziei Curții Constituționale, vezi aici; despre chestiunea moldovenismului vezi aici)

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind interpretarea articolului 13 din Constituţie în raport cu preambul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova (care vorbește de „limba română”). Punctul de plecare a fost sesizarea depusă de membri ai Partidului Liberal condus de Mihai Ghimpu, care au pretins, în special, ca interpretarea Curții Constituționale să confereDeclaraţiei de Independență a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională. Declarația de Independență prevalează asupra Constituției! Curtea Constituțională a interpretat în consecință, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română, şi nu „limba moldovenească în baza grafiei latine”, precum este formulat în articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova.

De nouă ani de zile, această decizie esențială a Curții Constituționale de la Chișinău nu a fost transpusă în legislație, respectiv Constituția nu a fost modificată corespunzător. 

Precedentul Plahotniuc. „Europa” contra limba română

După decizia Curții Constituționale, urma la mutare Parlamentul care ar fi trebuit să modifice Constituția în acord cu Decizia Curții Constituționale. Nu s-a întâmplat asta, din rațiuni conjuncturale, respectiv lipsa unei majorități de 67 de deputați necesară pentru modificarea legii fundamentale (așa numita majoritate constituțională).

Lucrurile se schimbă în 2018. Mai concret, la 11 octombrie. Chiar în anul Centenarului, când partidul de guvernământ de atunci (Partidul Democrat din Moldova, condus de oligarhul Vladimir Plahotniuc) propunea introducerea în Constituţie, din rațiuni de imagine, a ideii de „integrare europeană“ (de fapt, o ciorbă veche propusă mai de mult şi reîncălzită în 2018). Partidele europene din parlament, Partidul Liberal – Mihai Ghimpu şi PLDM, condiţionează votul de introducerea în Constituţie a sintagmei „limba română“. Altminteri spus, propuneau să se voteze în aceeaşi şedinţă şi introducerea limbii române în Constituţie şi a sintagmei „integrare europeană“.

Dar lucrurile eșuează. Vladimir Plahotniuc, favoritul României de atunci, respinge oferta lui Mihai Ghimpu de modificare a articolul 13 din Constituție şi numărul de voturi este insuficient. După care urmează circul, pe ambele maluri ale Prutului. Tunurile sunt puse pe cei care nu au votat alături de partidul lui Vladimir Plahotniuc „integrarea europeană“ în Constituţie, abstracţie făcând, aproape ostentativ, de lipsa de concesii a partidului de guvernământ faţă de „limba română“ în Constituţie! Adică de faptul că PDM-ul lui Plahotniuc, beneficiar masiv al sprijinului politic şi financiar al României, în condiţiile în care nimeni atunci nu mai voia să audă de R. Moldova, refuză ostentativ să introducă în Constituţie, în pofida deciziei Curţii Constituţionale de la Chişinău, sintagma… „limbă română“. PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc devenise, cu ocazia Centenarului, din punct de vedere identitar, egalul Partidului Socialiştilor a lui Igor Dodon (analiza aici).

Vremurile lui Plahotniuc sunt însă, astăzi, demult apuse și „precedentul” Plahotniuc de a pune în disjuncție integrarea europeană a republicii și asumarea limbii române în Constituție devine inoperant.

Sau așa ar trebui să fie.

De ce PAS trebuie să supună la vot limba română

La ultimele alegeri parlamentare de la Chișinău, în siajul performanței extraordinare a Maiei Sandu la prezidențiale, partidul acesteia, respectiv PAS, aduce în Parlament 63 de deputați – o performanță majoră. O majoritate zdrobitoare, un președinte și un guvern pro-european.  Chestiunea așa-zisei „limbi moldovenești” se desenează acum în alt context. Pentru ca articolul 13 din Constituție să fie modificat este nevoie ca 2/3 dintre deputați, sau 67 de aleși ai poporului, care să susțină o inițiativă în acest sens în Parlament.

Concret, structura Parlamentului de astăzi de la Chișinău este următoarea: Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) – 63 de deputați; Partidul Socialiștilor – 32 de deputați; Partidul Șor – 6 deputați.

Mecanismul de supunere la vot pentru modificarea Constituție este limpede. Conform Articolului 141 (Iniţiativa revizuirii), revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament – deputați PAS care există. Articolul 142 ne spune că Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de urgenţă, de asediu şi de război – ceea ce nu este cazul. Iar conform Articolul 143, parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.

Singura problemă este că majorității PAS îi mai lipsesc patru deputați să întrunească cvorumul. Îi poate obține? Dacă nu încearcă să supună la vot, evident, nu. Dar, dacă încearcă să facă asta, șansele pentru a găsi patru voturi sunt extrem de mari. Mai ales că deputații celorlalte partide nu vor avea de votat explicit „limba română”, ci doar aducerea în conformitate a normei constituționale cu decizia Curții Constituționale din 5 decembrie 2013. „Limba română” nici nu trebuie să fie, practic, menționată. Prin urmare, chiar pentru membrii PSM sau cei din Partidul Shor, nu există vreun impediment atât de grav încât să nu îl poată depăși.

Pe fond, sunt cinci tipuri de argumente care fac ca PAS să iasă câștigător dintr-o asemenea inițiativă, indiferent chiar de deznodământul ei formal.

1. Argument juridic. În primul rând, pentru că legislația R. Moldova trebuie pusă în acord cu decizia Curții Constituționale. În esență, Parlamentul este obligat să respecte Constituția și deciziile CC, chiar dacă nu există prevederi legale care ar face posibilă o eventuală dizolvare a Parlamentului pe motiv că nu respectă normele constituţionale. În esență, însă, e normal ca și Curtea Constituţională să solicite Parlamentului aducerea în conformitate a normei constituţionale cu norma cuprinsă în Declaraţia de Independenţă și e normal ca parlamentarii să îndeplinească deciziile Curții Constituționale.
2. Argumentul politic. Există astăzi un consens sănătos și de salutat în societatea românească, inclusiv la nivelul clasei politice, de ajutor pentru Republica Moldova, chiar și atunci când Bucureștiului nu îi este nici lui foarte bine. Ideea de frățietate, de relații unice la nivel european între cele două state, e prevalentă în abordarea Bucureștiului. Discuția care apare este că, de pe cealaltă parte, întâmpinarea este mai rece. Din această perspectivă, votarea limbii române în Parlamentul de la Chișinău de către partidul de guvernământ – beneficiarul politic major al ajutoarelor primite din partea României -, ar „echilibra” semnificativ balanța morală a relației bilaterale, punând un fundament și mai solid acesteia. Guvernul de la Chișinău va câștiga mai ales în imagine. Căci o asemenea decizie va avea inclusiv darul de a atenua criticile – de pe ambele maluri ale Prutului! – lansate la adresa Chișinăului care, se spune, nu trece de sintagme precum „buni vecini” sau „buni prieteni” în evaluarea relațiilor bilaterale, evitând obstinat orice referință identitară. Mai mult decât atât, actualul guvern din R. Moldova ar vedea în București doar un bancomat disciplinat sau o manta de vreme rea.
3. Argumentul electoral. Există însă și avantaje electorale certe pentru oficialii de la Chișinău dacă ar lansa această inițiativă. În R. Moldova, seria electorală arată așa: 2023 – alegeri locale; 2024 – alegeri prezidențiale; 2025 – alegeri parlamentare. Alegerile locale de la anul nu vor fi politice, așa cum se întâmplă de fiecare dată. Acolo contează omul, nu partidul. Dar restul alegerilor, vor fi nu doar politice, ci și geopolitice. Mai concret, după poziționarea Chișinăul față de războiul din Ucraina – la început ambiguă, apoi din ce în ce mai fermă de partea Kievului și alături de tabăra euroatlantică – este cert că polarizarea societății a devenit acută. Geopolitica a revenit. Criza economică și socială care vor urma nu vor face decât să o întărească. Astăzi, 56% din populația RM îi cere doamnei Maia Sandu să meargă la Moscova pentru a negocia prețul gazelor. Spre onoarea doamnei Maia Sandu, aceasta nu merge și nici nu va merge să se umilească la Kremlin. Dar asta nu va plăcea tutor. Cu toată anvergura sa, aripile politice ale doamnei Maia Sandu nu vor mai putea cuprinde în 2024, precum în 2020, decât o parte din electorat, respectiv cea pro-europeană și pro-românească. Adică acel electorat care include și pe cei 35-40% de unioniști sau 45% care ar fi de acord cu înființarea la București a unui minister pentru integrarea europeană a R. Moldova (vezi barometrele ISRI-IDIS Viitorul, pe www.ispri.ro sau www.larics.ro). Acest electorat trebuie și el cultivat. Nu mai poate fi considerat automat în buzunarul politic al partidului de guvernământ, nici chiar al actualului președinte. Iar votarea limbii române în Parlament ar fi un prilej excelent de a sensibiliza acel electorat și de a nu-l obliga să își caute alte reprezentări politice… 
4. Argument de imagine. Există două acuzații care circulă, tacit, la Chișinău, și care nu trebuie lăsate fără contra-argumente de către partidul majoritar. Prima spune că, precum PLD-ul lui Plahotniuc, PAS nu ar vrea să supună la vot limba română pentru că știe că se vor găsi cele patru voturi necesare. În această insinuare, PAS s-ar comporta ca PLDM-ul lui Plahotniuc, care a refuzat și el în 2018 să supună la vot limba română tocmai pentru că era convins că va trece… A doua acuzație este că PAS știe că se vor găsi cele 4 voturi de la alte partide, dar nu vrea să supună la vot pentru că nu e sigur că în rândul PAS există disponibilitatea deputaților să voteze pentru limba română… Nu există antidot mai bun pentru a risipii aceste dubii și insinuări – deloc măgulitoare pentru PAS – decât înaintarea proiectului de modificare a Constituției în parlament și supunerea la vot.
5. Argumentul separării apelor. Chiar dacă, să presupunem, PAS nu va găsi cele patru voturi așteptate pentru modificarea Constituției, inițiativa de a supune limba română la vot va avea darul să clarifice apele. Cine este cu limba română și cine este împotriva ei? Măcar să se vadă limpede, explicit, dacă ce se vorbește la Chișinău este, vorba lui Călinescu, și ceea ce se fumează. Cine este, adică, duplicitar, și cine nu. Măcar pentru asta și demersul trebuie făcut. De aceea PAS nu poate fi decât câștigător, în perspectiva demarării procesului, inclusiv în eventualitatea, puțin probabilă, că cele patru voturi nu vor veni.

În actualele condiții, când războiul din Ucraina are darul inclusiv de a clarifica apele, în care încercările de a fi și cu România/Europa și cu Rusia nu mai sunt operante, e momentul inclusiv pentru decizii și semnale morale, nu doar juridice sau politice. Votarea în Parlamentul Republicii Moldova a limbii române ar reprezenta, cu adevărat, o ruptură necesară de vechile guvernări, cel puțin pe relația cu România. După Declarația de Independență, votarea limbii române în Parlamentul de la Chișinău ar fi a două victorie politică a Chișinăului împotriva URSS-ului și a moștenirii sale identitare (din păcate, încă vie, peste Prut). Ca să parafrazăm un filosof potrivit pentru contextul sovietic despre care discutăm, în această bătălie pentru limba română, majoritatea parlamentară de la Chișinău „nu are nimic de pierdut decât lanțurile” moldovenismului sovietic, care încă țin R. Moldova în trecut. „Are însă o lume de câștigat”.

Lumea românească și cea europeană!

Sursa: Adevarul.ro