Revoltat de războaiele din ţările bogate în ţiţei, tocmai când pe şoseaua îngustă maşinile se depăşeau dându-ne fiori tuturor pasagerilor, dumnealui a exclamat la un moment dat: „Decât să-i împuşte, mai bine le-ar da maşini la toţi! Rezultatul ar fi mai bun. Ar scăpa de jumătate din ei în doar câţiva ani”.
Şoferul respectiv mi s-a părut extrem de cinic. Însă cuvintele lui mi s-au împlântat în minte. Mai ales că el şi-a justificat cuvintele motivând că în ţările cu o economie de invidiat şoselele sunt foarte bune, au mai multe benzi, există autostrăzi. Astfel, el considera că şoselele sunt primele responsabile pentru un număr ridicat de accidente. Mai mult de atât, ne atrăgea atenţia că ţările care au petrol sunt sărace şi n-au şosele. Cinismul lui reieşea şi din convingerea că un conflict armat de amploare, cum a fost războiul din Afganistan, a consumat mult mai multe resurse umane şi financiare decât ar fi costat împroprietărirea cu automobile a săracilor.
Atunci mi s-au părut vorbe goale şi pline de răutate, astăzi mi se par din ce în ce mai mult pline de adevăr. Zeci de oameni mor în accidente. Un procent ridicat al spaţiului acordat ştirilor e ocupat de contabilizarea accidentelor. Şi parcă în Moldova numărul accidentelor mortale se înmulţeşte pe zi ce trece. Or fi şoselele de vină? Or fi maşinile luxoase – care parcă ies din pământ – responsabile? Sau poate totuşi maşinile de care vorbeam, conduse pe şoselele de care aminteam?
Nu ştiu, dar şoferul înfuriat de acum şapte-opt ani se pare că a avut dreptate. Maşinile ne curmă viaţa, cum o făcea pe vremuri cancerul. Şi, cu toate astea, fiecare ne dorim o maşină. Toţi am vrea să scăpăm de autobuz, măcar atunci când călătorim. Dar ştim bine că nu ne vom întoarce la carul cu boi de spaima maşinilor.
Şi atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm şosele bune, cu cel puţin două benzi, şi autostradă de la Bălţi la Ştefan-Vodă.
