Suntem datori rudelor, cumetrilor, vecinilor, colegilor de muncă, oamenilor episodici din viaţa noastră. Nu am înţeles niciodată datoria moldovenilor de a merge la nunta unui cuplu ai căror părinţi au fost la nunta copiilor tăi. „Trebuie să plătim datoria”, zicem. În acelaşi capitol se înscrie şi datoria de a lua drept naşi copiilor persoanele care te-au luat pe tine de naş. Ştie cineva dacă există vreun registru (electronic ar fi mai bine, dacă tot promovăm e-Guvernarea) în care stă scris fiecare la ce nuntă a fost, cât a pus la masă şi cui trebuie să-i întoarcă „datoria”? Mă gândesc că ar fi mai uşor să ţinem socoteala şi să nu ajungem să plătim datorii duble.
Uneori, ţinem într-atât la plata datoriilor, încât trecem de limită şi ajungem să plătim mită. Suntem datori să dăm medicului sau asistentei medicale pentru serviciile pe care le prestează (stipulate în fişa de post). Ne simţim datori, de sărbători, să cumpărăm un cadou scump profesorului copilului nostru. Suntem datori să oferim un plic cu bani funcţionarului care ne poartă dintr-un birou în altul, pentru a semna câteva documente. Simţim aceeaşi datorie de fiecare dată când intrăm într-un alt birou. Mita nu va putea dispărea atâta timp cât vom avea această datorie atârnând deasupra noastră.
Prinşi în atâtea datorii, uităm să plătim datoria faţă de noi înşine. Amânăm zilele libere pentru altă perioadă. Amânăm cinele cu întreaga familie, mâncând un sandviș în oraş. Uităm de spectacolele de teatru, balet, muzică clasică, cărţi care ne aşteaptă să le citim, fără a ne cere nimic în schimb. Iar când trebuie să tragem linia, realizăm că am trăit o bună parte din viaţă pe la nunţile şi cumetriile oamenilor care nici nu-şi mai aduc aminte de noi.
Timpul Suplimentul Femeia
