Datorită lui vizităm Mănăstirea Putna fără pașaport

10 Iulie 1903: S-a născut Ioan Tobă zis „Hatmanu”, ofițer al Armatei României, participant la cele două Războaie Mondiale, salvatorul mânăstirii Putna în data de 5 iulie 1940.

Personaj de legendă, pe care nu-l găseşti în cărţile de istorie, despre care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ion Tobă-Hatmanu a eliberat Putna vremelnic ocupată de Armata Roşie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Tobă, au fost ţinute sub tăcere.

După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno-german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe Frontul din Crimeea.
Decorat de generalii români şi germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roşie până la sfârşit, ca ofiţer de comando în trupele germane.

Născut în 1903, în Bordei Verde, o localiatate din județul Brăila, fost licean militar la Craiova, cercetaş în Primul Război Mondial, ofiţer de cavalerie (promoţia 1925), Ioan Tobă „Hatmanul” a cunoscut gloria ca vânător de partizani în Munţii Iaila (Crimeea), în 1943, când autorităţile militare sovietice au pus şi un preţ pe capul lui pentru zelul cu care-şi executa misiunea, fiind rănit de trei ori şi, într-un final, în vara lui 1944 – când se preconiza că vom ajunge să apelăm și noi la forme ale luptei de gherilă cu sovieticii, invazia acestora părând iminentă –, fiind trimis în Germania, la un curs special, unde avea să-l surprindă, de altfel, actul de la 23 august 1944. Internat în lagăr de către nemţi, acceptă să intre în Armata Naţională, pentru care recrutează adepţi ca, în urma nerespectării angajamentelor lui Horia Sima, să intre în Waffen SS, sub comanda celebrului Otto Skorzeny. Prizonier la americani, trimis în România cu o legendă extrem de verosimilă (evadare din lagăr), scopul fiind acela de a organiza lupta de rezistenţă în munţi, Ioan Tobă-Hatmanu este reintegrat în armată, dar arestat, în 1947, de sovietici, condamnat la moarte pentru crime de război şi trimis în Siberia. Este salvat de abrogarea tocmai atunci a pedepsei capitale, supravieţuind dintr-un lagăr în altul (mutat periodic pentru că era un element cu reale calităţi de lider şi de instigator), până în decembrie 1955, când Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, obţinea de la Hruşciov eliberarea prizonierilor ofiţeri germani, unde, ca fost SS-Sturmbannführer, se încadra şi Hatmanu. Revenit în ţară, va fi internat direct în penitenciarul Gherla, de unde va mai ieşi abia în august 1964.

Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru “vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. El însuşi spunea: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…

După alţi ani de suferinţă, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia. Nu-şi pierde însă speranţa. Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes
În ziua de 7 martie 1967, Ion Tobă i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 (“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”) şi face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poţi să nu te minunezi chiar şi acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate. “În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Fostul ofiţer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare, însă “Vânătorul de partizani bolşevici” n-a ajuns niciodată în Germania.

Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ion Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostaşii care s-au bătut cu ruşii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României. Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Şi nici comandantul lor, brăileanul Ion Tobă-Hatmanul.
Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!