De ce a decis Finlanda să se alieze în NATO cu celelate 30 de state membre și de ce îi va urma foarte probabil și foarte curând Suedia?

Răspunsul simplu nu este că le-ar fi fost frică, separat sau împreună, de postura agresivă irațională a Federației Ruse față de Ucraina și, prin extensie, față de Occidentul care, în imaginația cu specific local a rușilor, ar fi doar curtea din spate a Statelor Unite ale Americii (așa cum erau statele sovietice și socialiste în relația cu Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusia).

Nici pe departe. Deoarece, de frică să nu supere Moscova, atât Finlanda cât și Suedia au rămas neutre, în toți acești 77 de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Cu Finlanda în poziția de a da rușilor/sovieticilor garanții suplimentare prin cumpărarea armamentelor sovietice/rusești și prin alte forme de control rusesc/sovietic asupra puterii militare finlandeze.

Ca să nu mai insistăm pe menționarea faptulului că atât Finlanda cât și Suedia au statutul de state neutre/nealiniate deoarece au capacitatea de apărare națională independentă, inclusiv împotriva Rusiei.

Adică, sunt nealiniate deoarece își produc singure, fără ajutor din afară, întreaga putere militară pe care o calculează ele că le-ar trebui, pentru a descuraja orice amenințător și a învinge orice agresor.
Și atunci care ar fi răspunsul simplu la întrebarea de ce oare vor Finlanda și Suedia să devină aliate în NATO?

Foarte simplu, de fapt, este să înțelegem că atât Finlanda cât și Suedia sunt state cu un grad mare de responsabilitate față de securitatea regională, continentală și globală.

Responsabilitate pe care și-au exercitat-o până acum prin Uniunea Europeană (UE), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Organizația Națiunilor Unite (ONU), unde au avut și au inițiative dintre cele mai consistente, au inclusiv o „doctrină nordică”, împreună cu aliații Danemarca și Norvegia, au centre de formare și pregătire pentru toți cursanții din Europa, care ar vrea să se pregătească pentru misiuni sub egida acestor organizații și au înalți funcționari internaționali, de proveniență scandinavă.

Așa că, alierea Finlandei și Suediei la NATO înseamnă simplu extinderea acestei responsabilități pentru pacea și securitatea europeană și mondială (mai ales pe direcția nord, înspre polul planetei) și în sistemul de decizie prin consens din cea mai puternică alianță militară din istoria omenirii.

Am putea spune că Finlanda și (probabil foarte curând) Suedia vor să intre în Alianța Nord-Atlantică pentru exact același motiv pentru care Turcia nu vrea să părăsească NATO, deși, în ultimii ani, regimul ei politic s-a îndepărtat intenționat și arogant de la principiile de bază ale guvernării democratice, pe care știe că ar trebui să le respecte, dacă ar vrea Turcia să fie europeană.

Zic despre Turcia deoarece este exemplul sudic de aliat în NATO care se poate apăra singură, care are o politică de securitate și de apărare națională independentă, astfel încât aparteneța ei la Alianța Nord-Atlantică este pentru Turcia condiția a fi la masa deciziilor prin consens și nu pentru a profita de „umbrela” garanțiilor de securitate NATO.

Finlanda și Suedia știu foarte bine, din experiența performantă a lor în celelalte organizații internaționale, cât de serioasă este garanția de securitate de a fi la masa de decizie prin consens, atunci când se decide viitorul de pace al continentului pe care îl împarți cu ceilalți europeni.

Desigur, așa ceva este mai greu să le explici celor care nu pot să ducă un raționament mai departe decât de la cauza primară la efectul primar și invers, unde cauza primară este ce mai zice, ce mai crede, ce mai vrea ori ce mai visează criminalul de război Putin.

Hari Bucur-Marcu