Zilele acestea am frunzarit colectia TIMPULUI din ultimii doi ani si am descoperit un fapt care confirma vechiul si inteleptul nostru proverb „ochii care nu se vad se uita”. Si cu adevarat, un om public daca nu apare in ziar, la radio sau pe sticla e ca si cum nu exista pentru opinia publica. Dupa venirea la putere a Aliantei, multi dintre acei care erau foarte prezenti in presa, astazi, desi ocupa functii inalte si importante, „vizibilitatea” lor s-a redus considerabil. Nu stiu de ce se intampla asta.
E o politica de partid, poate? E teama unui bos sa nu fie adumbrit? Astazi apar peste tot si tot timpul doar unu-doi actori politici. Mie insa mi-e dor si de cei din „garda veche” care formau, mai ieri, mandria unor partide, erau cartea lor de vizita. Tineri, inteligenti, erau aplaudati pe la mitinguri. Astazi, lumea ii cam uita. In schimb, peste tot si tot timpul apare una si aceeasi persoana. Ca pe timpul lui Voronin. Ca pe timpul lui Tarlev. De la un timp, m-am saturat sa vad unul si acelasi chip frumos, drag si luminos, si cand imi apare in fata, intorc pagina, schimb lungimea de unda, apas pe telecomanda. Am convingerea ca istoria nu pur si simplu se repeta, ci si se razbuna pe noi, fiindca nu am invatat principala ei lectie: Nu va creati idoli, deoarece acestia primii o sa va bage la puscarie pe voi!
