În cele câteva zile petrecute în Spania, alături de moldovenii stabiliți acolo, nu au putut fi evitate discuțiile pe eterna temă „Ce se întâmplă cu noi, moldovenii?”.
La un moment dat m-am întrebat: „Dar oare cu noi se mai întâmplă ceva?!”. Poate, cuiva i-ar plăcea să răspundem pozitiv la această întrebare – nu, nu se întâmplă nimic -, dar nu ar fi adevărat. Dacă e să comparăm societatea moldoveană de azi, cu cea din 1991, anul declarării Independenței R. Moldova, nu putem să nu constatăm că ceva se întâmplă. Firește, pe unele „segmente” am devenit alții, au dispărut inhibițiile ideologice clasice – cât face numai faptul că azi în societate se discută deschis problemele identității noastre naționale și opțiunile geopolitice ale RM -, putem critica guvernarea fără a fi băgați la pușcărie sau la casa de nebuni, putem să ne angajăm la lucru și călători în alte țări, tinerii noștri pot să studieze în toate universitățile din Occident ș.a.m.d. Acum noi nu mai trecem aceste lucruri la capitolul schimbărilor care s-au produs în societatea noastră, le tratăm ca fiind absolut firești.
Firește, pe alte „segmente” nu ne-am schimbat, am rămas cum am fost: nechibzuiți la trebi, cârcotași, invidioși, risipitori, orgolioși în propria prostie și mândri de defectele noastre. Dar despre alt aspect al neschimbărilor noastre vreau să vorbesc. Întotdeauna m-a interesat și am urmărit care sunt și cum evoluează relațiile noastre cu statul. ”Moldoveanu și statul” este o problemă demnă de atenția sociologilor și filosofilor. Și la acest capitol noi am evoluat mult, dar nu în direcția cuvenită. Astfel, până la declararea Independenței, moldoveanul simțea în subconștientul său că statul sovietic nu e statul lui național, era însă mândru că este cetățean al măreței Uniuni Sovietice fiindcă și beneficia de tot ce putea să-i dea pe degeaba (el credea că-i pe degeaba!) acel stat. El se obișnuise cu statutul de „șurubaș” al acestui stat.
Azi statul lui național nu-i mai poate da moldoveanului ceea ce-i dădea până la 1991 statul sovietic. Mulți au înțeles acest adevăr și s-au pus în mișcare, și-au luat viața în mâini, mulți însă au rămas în faza de până la Independență și continuă să aștepte ca statul să-i repare acoperișul la casă, să-i măture în curte și să-i dea pe degeaba cărbuni pentru iarnă. Dacă privim atent, cel mai mare conflict care există azi în Moldova e cel dintre cetățean și stat: statul îl belește pe cetățean cum poate mai rău, iar cetățeanul, drept răspuns, blestemă statul și nu participă la viața lui. Chiar și alegerile locale și parlamentare nu sunt pentru moldoveni o formă de manifestare a democrației și de participare a lor la treburile statului. Ca urmare, statul a devenit un fel de „societate pe acțiuni” în care „pachetul de control” îl dețin câteva persoane (liderii partidelor politice de la guvernare, plus oligarhii care asigură funcționarea lor), iar milioanele de cetățeni simpli au statut de „angajați” ai acestei „societăți”. Cei din fruntea „organizației” au dreptul să facă ce vor – fură bănci și aeroporturi, iar „angajații” au dreptul să înjure, fără a încerca să schimbe ceva.
Astfel, „la Moldova” cetățeanul și statul sunt două săbii care nu încap într-o singură teacă. Două săbii care se încrucișează într-un interminabilă luptă. Din această cauză moldovenii nu încap nici pe o singură hartă, nici într-o singură icoană, cum visa poetul Vieru. Dacă ar fi posibil ei nu ar încăpea nici pe același glob. Slavă Domnului, că, deocamdată, nu există alt glob pământesc, dacă facem abstracție, evident, de „Planeta Moldova”…
Într-un orășel din Spania, pe o stradelă, o săptămână mașinile sunt parcate pe dreapta, o săptămână – pe stânga. De ce? Ca să nu se creadă unii discriminați, mașinile fiind parcate doar sub geamurile lor. Această soluție nu a fost dictată de Primărie, „de stat” cum se zice, ci gândită de locatarii blocurilor.
Vă imaginați așa ceva la noi? Ar putea moldovenii să adopte, de capul lor, o asemenea soluție solomonică?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
