… Pe parcursul anilor, am urmărit cum îşi iau rămas bun de la cei decedaţi primele persoane din stat. Ei bine, nu vorbim de cei opt ani de domnie a lui Voronin – acesta îşi avea viii şi morţii lui, ai partidului, şi deşi, conform Constituţiei, era preşedinte al tuturor moldovenilor, Voronin nu participa la funeraliile „naţionaliştilor” şi „antistataliştilor”. De altfel, Voronin rămâne fidel acestui „principiu” – dacă nu greşesc, nimeni dintre liderii PCRM nu a venit cu o floare la sicriul lui Busuioc.
Apropo, de funeraliile lui Busuioc. Mi s-a părut penibil comportamentul presei, îndeosebi al reporterilor TV. După ce preoţii şi-au isprăvit treaba, bravii bărbaţi de stat care asistau la ceremonie s-au făcut nevăzuţi, deşi mitingul de doliu nici nu începuse. Ca la comandă, au părăsit localul şi reporteriţele TV. Sala unde zăcea corpul neînsufleţit al lui Busuioc a rămas semigoală. Era o situaţie penibilă. Aveai convingerea că reporteriţele au fost trimise de şefii lor „la eveniment” doar pentru că la el vor participa conducătorii RM, nu ca să imortalizeze ultimul drum al unui mare scriitor. Şi cam asta se întâmplase. Răposatul rămăsese înconjurat de rude şi prieteni, iar toată „presa”, urmată de cei care veniseră la funeralii ca să-i vadă şefii, au ieşit buluc, după cei trei…
… Mi s-a părut că şi acolo, în sicriu, Bătrânul Poet a zâmbit sarcastic, arzându-i cu o epigramă…
Am evocat acest episod pentru a sublinia un simplu şi trist adevăr: e prea multă făţărnicie între noi, inadmisibil de multă. Goana după bani, glorie şi ranguri ne-a întunecat minţile, ne-a abrutizat sufletele, chiar şi atunci când e vorba de comportamentul nostru faţă de cei ce se mută în cealaltă lume.
De două decenii căutăm un brand pentru ţară – îl căutăm, şi nu-l găsim. Moldova nu poate concura la alte compartimente, decât la Cultură. Cântecele Doinei şi ale lui Ion Aldea-Teodorovici sunt un brand de ţară. Opera lui Vieru şi Busuioc este un brand pentru ţară. Un brand pentru ţară sunt măştile lui Glebus Sainciuc. Avem oameni de certă valoare – scriitori, artişti, savanţi – care, ajunşi în amurgul vieţii, flămânzesc pe undeva, prin întunecoase apartamente hruşcioviste, şi nu le trece nimeni pragul. Când însă pleacă în lumea celor drepţi, apar necrologuri „guvernamentale”, lungi şi ipocrite, sub care se înghesuie tipi rapaci, cinici, sătui care nici nu ştiu dacă cel „deplâns” de ei a fost poet sau cosmonaut…
…Avea dreptate bătrânul Plaut: „Nu este deloc uşor să zbori fără aripi”. Dar şi mai greu e când ai obrazul gros, care te trage la pământ. Mai exact, în indiferență, cinism, fățărnicie și promiscuitate.
