Ar trebui, în primul rând, să ne gândim la regii iudei David și Solomon și la împăratul creștin Constantin cel Mare. David este un rege iubit de Dumnezeu, iar acest fapt nu e contestat de nimeni. Faptul că și-a ucis un general pe la spate ca să rămână cu soția lui e cunoscut, însă e cunoscută și marea lui pocăință. Despre Solomon aflăm din Biblie lucruri mai triste și mă refer în special la acceptarea idolilor impuși în Ierusalim de soțiile lui. Și idolatria trebuie să fi fost cruntă de vreme ce Solomon avea: „șapte sute de femei și trei sute de concubine" (III Regi 11; 3). Cu toate astea, când i se impută lui Ștefan copiii nelegitimi, nimeni nu își amintește de numărul femeilor lui Solomon. Când ni se amintește că era „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, nimeni nu își amintește de generalul Urie ucis de David, sau de răzbunarea asupra lui Ioab, prin fiul său Solomon.
Împăratul Constantin cel Mare, numit „întocmai cu apostolii", are meritul de a fi recunoscut religia creștină, prin Edictul de la Mediolanum, din anul 313, și – prin asta – de a fi pus capăt (parțial) persecuțiilor împotriva creștinilor. Totuși, Constantin cel Mare, din rațiuni politice, care vizau unitatea imperiului, indiferent de religia oamenilor, a primit botezul creștin doar pe patul de moarte. Departe de mine gândul de a-l critica pe Sfântul Constantin. Edictul lui a salvat viața a zeci de mii de creștini. David și Solomon – în ciuda abaterilor lor, au dat prin viața lor exemplu de mare tărie sufletească. Nu există în Biblie un rege care să îl fi iubit pe Dumnezeu cu atâta patos ca David.
Revenind la Ștefan cel Mare: a fost un domnitor creștin nu doar cu numele. Mărturie stau zecile de biserici construite de el. Mărturie stau martirii morți în luptele contra păgânilor. Prin poziția Moldovei, Ștefan a apărat întreaga Europă creștină, nu doar țara lui. Nu a fost niciun moment cunoscut de noi în care el să se fi lepădat de credința lui. Iar mărturiile păstrate până la noi ne-au spus că Ștefan cel Mare se spovedea la Sfântul Daniil Sihastrul.
Mănăstirea Vatopedi, cea mai mare de pe muntele Athos, îl are pictat pe domnitorul nostru, iar sub portretul lui stă scris, ca și la noi: cel Mare și Sfânt. Ei nu s-au înspăimântat din cauza copiilor nelegitimi ai domnitorului, fiindcă ei au înțeles altceva din viața lui. Într-un timp în care creștinii erau omorâți pentru credința lor, iar Constantinopolul căzuse în mâinile turcilor (1453) şi multe țări creștine deveniseră pașalâc – undeva în inima Europei exista un popor mic condus de un mare domn. Iar acest domn apăra creștinătatea, trimitea bani și ajutoare la mănăstirile din Athos, strâmtorate după căderea Constantinopolului. În timp ce Sfânta Sofia era transformată în moschee, acest domn nu ridica palate și castele, ci biserici și mănăstiri.
Viața lui Ștefan cel Mare e o dovadă în plus că dreptatea lui Dumnezeu nu e ca dreptatea oamenilor. Iar poveștile pe care le avem despre copiii lui Ștefan, sau despre cât de iute era la mânie, sunt un pic mai puțin sigure decât cele patruzeci de mănăstiri colosale, care și astăzi fac cunoscut numele lui Ștefan în toată lumea.
Pe de altă parte mi se pare că nu vedem înaintea ochilor binele, ci doar răul. Fiindcă în cazul lui Ștefan binele făcut covârșește răul presupus. Iar noi, stăm și despicăm firul în patru, să aflăm defectele unui om care ne-a apărat țara ca nimeni altul. Ce fac astăzi conducătorii popoarelor, ca să îl putem judeca pe Ștefan cel Mare? Că era aprig la mânie? Totuși doctorul Matteo Muriano, contemporan cu Ştefan spre deosebire de cronicarii moldoveni, trimis de Veneţia la Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţă medicală spune că principele moldovean era îndurător și că poporul îl iubea foarte mult. Dacă e să încercăm să gândim în plan general, înțelegem că un astfel de om avea binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu întâmplător, cronicarii străini îl considerau cel mai viteaz principe al acelor vremuri.
Pentru mine, Ștefan cel Mare nu e cu nimic mai prejos decât regele David, cu nimic mai necredincios decât împăratul Constantin cel Mare. E un om care, prin libera lui alegere, a apărat o lume creștină și lucrurile astea stau înaintea păcatelor sale. Așa cum David a fost iubit pentru uciderea lui Goliat. Și totuși, exact noi, cei de un neam cu el, suntem cei care ne revoltăm de canonizarea lui. Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să judece slăbiciunile oamenilor. Iar lui Ștefan să îi cinstim memoria cum se cuvine, și dacă ne temem să îl numim sfânt, să ne amintim că cei de alt neam nu se tem să îi țină icoana în mănăstirile lor. Sfinte Ștefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!
