Contaminarea discursului cu „deci” poate lua uneori forme cu totul bizare, când această vocabulă împânzeşte vorbirea, dându-i un aspect aproape grotesc. Nu demult am urmărit cu stupoare „prestaţia verbală” a unui invitat la o emisiune televizată, care se exprima cam aşa: Deci iată deci care sunt deci aceste probleme şi noi deci trebuie deci să găsim deci soluţia. În acest caz „deci” apare ca un adevărat tic verbal (tic = obişnuinţă constantă, necontrolată), care ar trebui, mai întâi de toate, conştientizat, ca să poată fi evitat.
Este de remarcat că vorbitorii recurg la un astfel de „deci” inopinat în situaţii de comunicare formale, mai mult sau mai puţin oficiale – în şedinţe, conferinţe, dezbateri etc., când oamenii trebuie să-şi supravegheze, să-şi cenzureze ideile şi exprimarea. Astfel că pentru unii, câte un „deci” pe ici, pe colo serveşte ca o bombonică menită să mai destindă încordarea.
Un alt cuvânt care apare pe unde trebuie şi pe unde nu este „vasăzică”, frate bun cu „deci” în toate privinţele, pentru că şi acesta poate deveni un adevărat tic verbal, dacă nu este ţinut în frâu. În afară de aceasta, „vasăzică” nu se prea distinge prin acurateţea pronunţării, căci mai des auzim „vazică” sau „vască”. Se cam face abuz şi de expresia noastră neaoşă „mai în scurt”, unii chiar o persiflează replicând: „mai în scurt şi mai în lung”, or, aşa sau altfel, şi această sintagmă semnifică o concluzie. Este de-a dreptul hilar când unii le folosesc pe toate odată – „deci vasăzică mai în scurt, lucrurile sunt clare”, umplându-şi exprimarea cu atâta balast verbal, încât aproape că uită ce-au avut de spus şi lasă doar impresia că parcă au vrut (sau parcă nu) să tragă o concluzie.
Irina Condrea
