Din acest experiment au ieşit jurnalişti foarte buni şi puţini (dar nu am să vorbesc despre ei, rezultatul muncii lor vorbeşte de la sine) şi jurnalişti care au umplut golurile şi cu un mic efort s-au aranjat la un loc călduţ.
Şi iată de aici începe istoria jurnaliştilor care mimează o activitate şi contribuie la „calitatea” jurnalismului de senzaţie ieftină.
Extrem de şocant, exclusiv, vezi foto/video despre, cu…, sunt titluri de materiale semnate tot mai des de jurnaliştii din (DE)generaţia mea, care îşi caută punctul de sprijin în texte ieftine, ce „sparg” gura târgului, cel puţin aşa cred ei!
Aere de vedetă, două, trei fraze de serviciu, plini de sine, un statut dobândit cu „mari” eforturi, un salariu în limita necesităţilor şi gata. Oare aceşti oameni au auzit de auto-cenzură, de respect de sine sau au citit vreo carte, măcar pentru a bifa ceva în lista lor de reuşite?
Am observat tot mai des acest ton de miştocăreală în materialele lor – chiar daca nu aduce audienţă, devine sursă de referinţă pentru alţii care promovează din inerţie aceste prostii.
Şi ca orice generaţie tânără, şovinistă şi rebelă nu recunoaşte nici o lecţie de viaţă şi continuă să calce pe aceleaşi greble, continuă să se împiedice de aceleaşi combinaţii de cuvinte, care zeci de ani în urmă erau motivul degenerării instituţiilor mass-media din ţările europene.
Dar de aceasta suntem moldoveni. Este prea umilitor şi mult sub nivelul nostru să învăţăm din greşelile altora. Trebuie neapărat să spargem gardurile şi pereţii cu fruntea, ca să ajungă peste un timp şi la noi că am ales un drum greşit.
Păcat că această evoluţie în presa din Republica Moldova nu s-a răsfrânt şi asupra conţinutului editorial, păcat că s-a inversat rolul geniilor cu cel al nulităţilor, iar manangerii la un moment dat au înţeles că le iese mai ieftin să sacrifice carne de tun, pentru bani mai puţini, decât să lucreze cu adevăraţi profesionişti. În plus, cei tineri nu prea au coloană vertebrală şi uşor se lasă modelaţi, sunt fideli şi nu pun multe întrebări, o schemă aproape perfectă pentru a justifica banii şi politica editorială.
Uneori îmi este ruşine de lipsa bunului simţ, ceva esenţial în această profesie. Am observat că lipsa de solidaritate între jurnalişti şi eterna păruială publică pentru doi vizitatori în cruce a devenit etalonul profesionalismului.
Tovarăşi, pentru o secundă reveniţi cu picioarele pe pământ. Sunteţi în secolul XXI, iar multitudinea surselor de informaţie va oferi posibilitatea consumatorului să aleagă de unde să se informeze şi atunci pe primul loc vor fi instituţiile care vor pune accent pe calitate. Atunci vom reveni la acest articol.
Acum cu mâna pe creier vreau să îi rog pe cei din (DE)generaţia mea să se gândească dacă peste câţiva ani vor avea curajul să recunoască în materialele lor că au fost cauza falimentului profesional al profesiei de jurnalist.
Superficialitatea este boala şi blestemul tinerei generaţii de jurnalişti şi ca orice boală se tratează, dar suntem prea mândri să ne tratăm de incultură. Mai bine să continuăm să credem în propriile pseudo-talente şi să sperăm că nu se va găsi nimeni să ne repete în fiecare dimineaţă că suntem proşti!
Sursa: christiansaulea.wordpress.com
