Delăsarea

Născută tocmai din convingerea că nu trebuie să devenim habotnici, că Dumnezeu înțelege, începem să nesocotim comportamentul autentic al celui credincios. Dar nu din teamă, ci din minciună. Fiindcă ne este comod și fiindcă nu vrem să recunoaștem că de fapt nu îl iubim pe Dumnezeu.

Spunem că nu e mare treabă să lucrăm în zi de sărbătoare, să facem mici abateri de la post, să „chiulim” de la biserică. Dumnezeu, spunem noi, doar știe că îl iubim, n-are „nevoie” de formalități. Desigur, Dumnezeu în primul rând nu are nevoie, că de-aia e Dumnezeu. Dar noi avem foarte mare nevoie de aceste lucruri care ne par mici și neînsemnate. Iar respectarea lor nu trebuie să fie o forțare a noastră, ci o necesitate. Să simt eu că am nevoie. Să mă simt eu prost dacă nu le respect.

Să ne dorim să mergem la biserică măcar la fel de mult pe cât ne dorim să mergem la părinți în vizită, la o întâlnire cu un prieten deosebit. Acesta e un comportament firesc, pornit din nevoia noastră de a petrece timpul cu Dumnezeu. O necesitate născută din iubirea față de Dumnezeu.
Ce soț se mută singur și spune: soția mea știe că o iubesc și dacă nu merg să dorm în aceeași casă cu ea? Adică o iubești, dar nu îți face plăcere prezența ei. Ea poate speră și așa că o iubești, însă un lucru e sigur: tu ești cel care nu o iubește.

Nu înseamnă că Dumnezeu e doar în biserică, nu înseamnă că Dumnezeu nu e cu noi în fiecare clipă. Însă împărtășirea în biserică e comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți copii ai Săi. E casa Lui, locul în care se săvârșesc Sfintele Taine pe care El le-a lăsat pentru noi. Iar neputința noastră de a simți necesitatea de a fi prezenți la liturghie, de a ne împărtăși cu Sfintele Taine e o dovadă că iubirea noastră e șubredă. Îl căutăm pe Dumnezeu doar în ale noastre, nu în ale Lui.

Toate aceste mici delăsări: de la post, de la rugăciune, de la respectarea zilei Domnului – sunt ca acele măgării pe care le facem în familie, cu speranța și indiferența că celălalt le iartă. E o lipsă de iubire care ne duce încet spre ceea ce nu vrem: răcirea dragostei. Fiindcă împlinindu-le pe toate, trăirea noastră e autentică, simțim prezența lui Dumnezeu și atunci vrem, ne dorim să facem aceste lucruri care, în delăsare, par mai puțin plăcute, fiindcă harul se îndepărtează și bucuria se estompează. Ajungem în situația de a depune efort ca să trăim creștinește.
Cel care însă nu cade pradă delăsării are harul cu el, iar nevoia de a posti și de a se împărtăși devine bucuria de a fi în comuniune cu Iisus Hristos.