La un moment dat, o aștept în fața spitalului, trebuia să mergem să ne întâlnim cu alți colegi, la un ping-pong, cred că era cinci seara.
– Unde ești? Te aștept de un sfert de ceas! îi zic.
– Stai, că am ieșit eu, sunt puțin în piață.
– În piață? Ce faci acolo?
– Vreau să iau niște flori.
– Pentru cine?
– Pentru doamna S., este ziua ei azi.
Doamna S. a stat în secție mai bine de o lună și, din păcate, din cauza multiplelor afecțiuni grave, a pierdut lupta. Dar până atunci, colega mea i-a fost alături, cu gesturi felurite, gesturi de medic și mai ales de om. A făcut asta cu toți și o va mai face, sunt convins.
Ca ea, am o mulțime de colegi. Ei își doresc să lucreze aici, să muncească zilnic cu pasiune, să fie alături de oameni. În idealismul nostru prostesc, eu, noi, încă sperăm că sistemul se va schimba și nu ne va împinge spre orizonturi mai bune, dar negreșit străine. Încă sperăm că nu vom mai fi atât de huliți de către unii pacienți, colegi, profesori, politicieni.
Încă sperăm. Pentru că mulți sunt așa, cum e colega mea mică, venită de pe reumatologie.
https://republica.ro/
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
