„M-am născut la Cecur-Mingir, raionul Cimişlia. Nu aveau de ce să ne deporteze, pentru că de fapt deveniserăm un fel de proletari. În 1940, tata le-a dat ruşilor 24 de tone de pâine ca impozit, iar în 1944 numai 18 tone, făcându-ni-se un fel de înlesnire, fiindcă fratele nostru fusese luat pe front. Am muncit apoi într-un sovhoz format în unul din satele vecine. Am lucrat din 24 iunie 1946 până la 6 iulie 1949, adică până la deportare. În noaptea de 6 iulie ne-am pomenit cu casa înconjurată de soldaţi înarmaţi, ni s-a spus să luam strictul necesar cu noi să urcăm în camioane. Mama se afla în vizită la o soră de-a noastră, dar nu a putut să ne lase şi a doua zi era deja cu noi la staţia de cale ferată Romanovca, unde am fost îmbarcaţi şi duşi spre necunoscut. Când am văzut că a venit şi mama alături de noi, toată lumea a devenit a noastră”…
Acum, peste ani, mătuşa Olga ne spune că le-ar ierta celor care i-au dus în Siberia toate umilinţele îndurate, în afară de una. Omul are multe necesităţi, inclusiv intime. Cei care îi coborau în câmp deschis din vagoane pierduseră orice simţ omenesc. Erau scoşi la o oră anumită din tren mamă, tată, fiică şi copil… Unii dintre soldaţi nu-şi pierduseră cu totul obrazul şi întorceau spatele…
În Novosibirsk au făcut baie, asemuită doar cu chinurile iadului. La 1 august au ajuns la destinaţie, iar la 3 august au început lucrul. Au nimerit la un combinat de prelucrare a lemnului lângă Zaigraevsk, un orăşel lângă Ulan-Ude unde până la ei lucraseră prizonieri japonezi. Au fost cazaţi în barăcile acestora (pregătite deja să primească alţi osândiţi) şi aici trei ani la rând i-au chinuit ploşniţele care nu puteau fi nimicite. Trei familii au trăit într-o încăpere de 6×8 metri! La o singură plită, fără scandal. Mama stătea la coadă după pâine de la ora 5 dimineaţa. Nici la combinat condiţiile nu erau mai uşoare, multă lume, îndeosebi tineri, şi-au pierdut viaţa. Dacă întârziai, îţi tăiau 25 la sută din salariu, şi aşa „bicisnic”. De fapt, cât voiau, atât îţi plăteau. Se făceau stive de aproape 40 metri şi, nu dea Domnul ca o legătură de lemn ridicată de macara să se rupă cumva!
Făceau lucrul bărbătesc, ridicând traversele grele de lemn pentru calea ferată. Nu aveai cum să fugi, deoarece la Irkutsk te aresta miliţia, dacă te prindea fără paşaport. Câţi băieţi tineri, care făceau facultatea şi se aflau în vacanţă pe 6 iulie, şi-au frânt atunci destinele! Apropo, la nunta ei cu Boris Brădescu, un flăcău originar din Ţânţăreni, le-a cântat la armonică un adolescent pe nume Mişa Dolgan, renumitul peste ani interpret şi compozitor, şi el deportat cu familia dintr-un sat de lângă Sângerei.
În 1956, au venit cu traiul la Ţânţăreni, satul de baştină a lui ’nea Borea, unde au fost nevoiţi s-o ia de la capăt, să trăiască prin gazde până au pornit să ridice o casă şi, precum ni s-a destăinuit mătuşa Olga, iniţial regretau că au revenit la baştină, fiindcă aici nu-i aştepta nimeni. Dar au trăit toţi aceşti ani fiind împreună şi la bine, şi la rău. Mişa, primul dintre cei opt copii ai săi, care s-a născut în Bureat-Molgolia a avut destule necazuri în cariera sa din cauză că părinţii i-au fost deportaţi. Când îşi aminteşte de averea confiscată în urma deportării, mătuşa Olga oftează adânc… „Cu vreo 20 de ani în urmă, au încercat să ne întoarcă nişte bani pentru averea pierdută. Familia noastră de la Cecur-Mingir a primit şapte mii, dar eu nu am luat niciun ban, i-am dat totul surorii Elizaveta, rămasă în sat, care a avut grijă de părinţi. Pe urmă au promis să ne dea un credit de 25.000, din care 12.000 nerambursabile. Voronin ne-a amăgit. Letonilor care au fost deportaţi şi au lucrat cu noi, statul le-a retrocedat totul, ne spune mătuşa.
Olga Brădescu este de părere că statul trebuie să-i ajute pe deportaţi. Numai astfel ar însemna că recunoaşte adevărata tragedie prin care au trecut aceşti oameni, pentru ca asemenea fărădelegi să nu se mai repete.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
