Eu am mai spus cândva trei titluri pe care le voi repeta: Alexander Schmemann – Euharistia, taina împărăţiei, Sfântul Nicolae Cabasila – Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Christian Felmy – Dogmatica experienţei ecleziale.
Însă îmi dau seama că fiecare carte porneşte de la un anumit nivel. Nu neapărat de la 0. Eu nu reuşesc acum să îmi dau seama cât de mult îl vor ajuta cărţile de mai sus pe un om care nu ştie nimic despre liturghie. Mai sunt cărţulii care încearcă să explice liturghia pe înţelesul tuturor, însă şi acestea au lipsuri. Fiindcă prezintă taina liturghiei ca şi cum cel care citeşte cartea a şi acceptat adevărurile cuprinse în ea. De aceea, deşi cele trei cărţi de mai sus solicită mai mult atenţia cititorului, le consider pe mai departe ca foarte bune, pentru că încearcă să pătrundă mai mult în adâncimea liturghiei, care este – aşa cum spune Schmemann – taina împărăţiei cerurilor.
Insist pe necesitatea cunoaşterii liturghiei. Pe frumuseţea, profunzimea şi nelumescul ei. Înţeleg ori de câte ori sunt la slujbă că oamenii, chiar şi cei care sunt prezenţi în fiecare duminică, nu înţeleg nici momentele, nici importanţa acestei mari taine.
Acest lucru mă duce cu gândul la un schit retras. Undeva unde liturghia se face cu doi sau trei oameni. Şi fiindcă nu toţi credincioşii care merg acolo ştiu cântările liturghiei, s-a format obiceiul ca slujba să nu fie cântată, ci rostită. De la un capăt la altul. Atât preotul, cât şi cei din strană, au renunţat la cântare. Astfel când preotul spune: „Domnului să ne rugăm”, cel din strană răspunde simplu: „Doamne miluieşte”. Preotul citeşte cu glas tare toate rugăciunile, care în cele mai multe biserici se citesc în taină.
Am văzut acolo un om, cum s-ar spune, nu prea dus la biserică. Dar care a înţeles mai mult din slujbă. Şi după cuvintele rugăciunilor rostite a înţeles singur când ar trebui să îngenunchem şi când nu. După ce preotul a spus: „Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi”, el nu şi-a plecat capul crezând că cei chemaţi sunt creştinii, fiindcă a auzit această rugăciune a preotului: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre robii Tăi cei chemaţi, care şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi-i învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă” – şi omul a înţeles din această rugăciune că cei chemaţi sunt cei care nu au primit încă botezul.
Din păcate, cântarea în biserică a ocupat în zilele noastre primul loc, deşi în primele secole creştine nu era aşa. Acum credinciosul, care încă nu a înţeles liturghia, se ghidează după cor. De aceea foarte mulţi îngenunchează la Simbolul de credinţă, dar nu îngenunchează la epicleză (invocarea Duhului Sfânt).
Ne putem mântui cu cât avem, cu cât înţelegem, dar tot nu pot să nu mă întreb: cine ne opreşte să cunoaştem în profunzime tainele bisericii? De ce să nu punem mâna pe un manual de Dogmatică, de ce să nu întreb preotul, de ce să nu citim zilnic din Biblie? Sunt multe căi de a ne apropia de Dumnezeu, însă cea mai dificilă e cea pe care o aleg toţi: participarea efectivă la slujbe, nu şi afectivă, nu şi cognitivă.
Mi-aş dori, chiar dacă ştiu că nu se va întâmpla, să văd în cât mai multe biserici liturghia pe care am trăit-o în micul schit de pe vârful unui munte. Şi mi-aş mai dori, şi asta ar trebui să se întâmple, ca fiecare credincios să înţeleagă pe măsura puterii lui liturghia, această taină a împărăţiei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
