Cum s-a ajuns la această nedorită realizare? Unde s-a pierdut copilul independent, autonom, capabil să facă singur alegeri? Astăzi, dragi prieteni, încercăm să reconstituim traseul copilului care doreşte să zboare frumos şi armonios din cuib, dar este incapabil. Aripile-i sunt atrofiate, pentru că întotdeauna cineva i-a spus înainte de a da cu capul de grindă: „Asta-i bine, asta nu-i bine”. Cineva, din prea multă dragoste, l-a cocoloşit şi l-a ferit mereu de orice obstacol. Cineva a preluat eşecurile: „Vai, dacă îi plăteam meditaţii, ar fi intrat la facultate”, dar şi-a însuşit şi victoriile: „Vezi, l-am crescut bine, a reuşit!”. Cineva a refuzat să vadă că „puiuţul” a crescut şi i-a dictat mereu pe ton mai blând sau mai autoritar ce are de făcut. Cineva, dintr-o îngrijorare exagerată, a citit jurnalul copilului-adolescent ca să afle din timp dacă nu cumva în anturaj se conturează vreo prezenţă ameninţătoare ori seducătoare. Sunt doar câteva dintre erorile de „pilotaj” în această complicată meserie. Excesul de zel este dăunător chiar şi atunci când vine din prea multă dragoste. Grija exagerată, drobofobia (așa am numit sindromul drobului de sare), neîncrederea în capacităţile copilului, falsa impresie că tu – mai bătrân şi mai experimentat fiind – ştii mai bine, toate acestea reprezintă paşi împiedicaţi care ruinează călătoria părintelui alături de copilul său. A-i fi alături nu înseamnă a-l sufoca, a-i ceda responsabilităţi nu e sinonim cu a-l abandona. Şi mai cu seamă a-l iubi nu-ţi dă dreptul de a trăi în locul lui.
Nu s-a stabilit ştiinţific o vârstă precisă când trebuie să înceapă procesul de responsabilizare, dar copiii emit semnale. Atunci când copilaşul de doi ani te loveşte peste mână în timp ce-l hrăneşti, iar spanacul decorează întreaga bucătărie s-ar putea să-ţi spună, de fapt, că el doreşte să mănânce singur. Atunci când fetița de trei ani insistă să plece în sandale în toiul iernii, ea te anunță că e pregătită să preia responsabilitatea de a se ocupa personal de capitolul vestimentație, chiar cu riscul unor gafe. Sunt doar presupuneri și o invitație de a lua în serios mesajele transmise de copii. S-ar putea să aveți surprize plăcute, dacă vă încumetați să le acordați credit. Responsabilizarea este un proces măreț care se realizează cu pași mărunți. Nu e niciodată prea devreme să îi arătați copilului că aveți încredere în el, iar aceasta este poate cea mai mare dovadă de dragoste.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
