„Dincolo de nori” eram acum o săptămână şi era o realitate foarte palpabilă, pentru că se întâmpla… în avion. „Pasărea de fier” venea de la Timişoara, unde colectase moldoveni cu gândul la casă din toate colţurile Italiei. Din ei, jumătate erau femei, jumătate dintre care aveau copii în braţe. Copii cu care vorbeau în limba italiană… Nu m-am oprit prea mult atunci asupra acestui fenomen – mai toate moldovencele căsătorite cu străini cedează în ceea ce priveşte limba şi cultura în care le sunt crescuţi copiii.
Unele o fac pentru că sunt obligate, odată ce şi-au pus pe viaţă basma pe cap; altele – din dorinţa de a le facilita urmaşilor integrarea într-un mediu lingvistic străin… Mi-am amintit de micii moldoveni-italieni când o prietenă, pe care o ştiam măritată cu un danez, mi-a spus că a divorţat pe motiv de… diferenţe culturale. N-a ştiut de existenţa lor înainte de a se mărita? Că doar umblase prin lume! Ba da, a ştiut şi le-au discutat, dar… Ea voia să-şi boteze în ortodoxie copiii, el – nu. Discuţie abstractă, căci copiii încă nu apăruseră şi… n-a mers. Am tăcut, invidiind-o pentru convingere şi întrebându-mă, totodată, dacă nu va regreta cândva că acest „element minor” i-a distrus căsnicia. Dar poate că nu este minor şi cele care, cândva, vor regreta vor fi femeile de „dincolo de nori”?
