Cel puțin nu în țările dezvoltate și cu siguranță nu în Norvegia, unde legea este extrem de drastică în privința violenței fizice și psihice asupra copiilor și se răsfrânge asupra tuturor locuitorilor ei, indiferent de cetățenie sau etnie.
 

Serviciul de protecţie a copilului din Norvegia autonom în fața statului

Este și cazul familiei Bodnariu din Norvegia. Marius Bodnariu (cetăţean român) şi Ruth Bodnariu (cetăţean norvegian) au fost despărţiți de cei cinci copii în luna decembrie de către Barnevernet, Serviciul de protecţie a copilului din Norvegia.

Situația a avut ca punct de plecare sesizarea directoarei de la şcoală unde învaţă cele două fete ale familiei. Odată făcută sesizarea, Serviciul local de protecţie a copilului a luat în custodie cei cinci copii pe motiv de violenţă familială. „Familia admite mici „corecţii fizice” precum o palmă la fund sau trasul de urechi, dar acuză autorităţile norvegiene de reacţie disproporţionată faţă de gravitatea faptelor”, transmite agenția de presă română HotNews. În același timp, susținătorii cuplului Bodnariu acuză statul norvegian că le-ar fi luat copiii din cauza convingerilor creştine ale părinţilor.

Cazul devine și mai complex, din moment ce Barnevernet este o instituție complet autonomă faţă de guvernul central norvegian, ceea ce împiedică orice posibilă ingerinţă în decizia luată la nivel local. Deși este frecvent criticat, în special în urma intervenției sale în familii de imigranți, statisticile Barnevernet arată că foarte rar copiii preluaţi în custodie temporară, aşa cum au păţit cei ai familiei Bodnariu, ajung să fie daţi spre adopţie, cei mai mulţi fiind reîntorşi în sânul familiei.

Cu toate acestea, în 2013, aproximativ 9.000 de copii au fost luaţi în grija Barnevernet, temporar sau nu. Românii, ca procent de familii intrate în vizorul instituției, reprezintă o minoritate infimă: sub 3 cazuri în 2012, cei mai mulţi fiind norvegienii, ruşii şi polonezii. În ultimii cinci ani, în vizorul Barnevernet au existat 6 familii de români cu 10 minori în total, toţi fiind reîntorşi în mediul familial, iar în prezent 7 cazuri cu 16 minori sunt în desfăşurare, inclusiv cel al familiei Bodnariu.

Problemele de familie – tabu în presă

Specificul societății din Norvegia și, în special a presei locale, este că acțiunile Barnevernet nu sunt tirajate în ziare, tv sau radio, pentru că se respectă viața privată. „Protecția Copilului nu poate divulga detalii din aceste cazuri. Dacă peste 20 de ani unei persoane i se spune că „ai fost luat din familie pentru cutare și cutare motiv”, nu este bine. Dacă o familie prezintă public documentele scrise, bine, dar nu știi dacă sunt toate documentele. Dacă nu le au, atunci ei pot inventa”, explică Steinar Lone, singurul traducător de literatură română din Norvegia, a declarat, într-un interviu pentru publicația românească „Republica”.

Svetlana T., o basarabeancă stabilită în Norvegia de trei ani, căsătorită cu un localnic, confirmă neutralitatea presei. Totuși, păstrând distanța de la cazuri concrete, ziarele norvegiene sunt pline de sfaturi mai mult sau mai puțin științifice ale psihologilor despre creșterea copiilor. „Sunt legi şi aceste legi sunt respectate. În caz contrar, suporţi consecinţele. Despre cazul familiei Bodnariu aici nu se vorbeşte nimic, deoarece presa nu are acces la aceste informații, doar rețele de socializare huiesc, în special din partea României”, a spus Svetlana T. Mai mult, femeia consideră că, dacă cei de la Serviciul pentru protecția copilului ar fi fost atât de invazivi și agresivi, norvegienii ar fi protestat demult, „dar aşa, tac toţi – înseamnă că au încredere”.

Un lucru este sigur în această țară nordică – copilul nu trebuie agresat fizic şi verbal, fiindcă îl pierzi. „Fiind înconjurată numai de norvegieni, oarecum te calmezi. Ei sunt foarte liniştiţi, mai ales cu copiii. La noi în ţară, chiar să fii tu cea mai calmă persoană, tot ce ne înconjoară te face agresiv verbal. Eu sunt la început de drum cu bebelușul, dar văzând cum sunt trataţi copiii aici, am înțeles că este o plăcere să-i creşti în Norvegia”, explică Svetlana T.

„În linii generale, asistenții sociali se prezintă la domiciliu şi discută cu părinţii. Află de ce se întâmplă aşa, le explică cum să procedeze. E o perioadă lungă de analizare a situaţiei. Chiar şi dacă părinţii nu se descurcă, se lucrează cu psihologul. Părinţii pot fi trimişi la cursuri speciale unde să învețe cum să se comporte cu copiii în perioade de criză. Apoi, familia e verificată câţiva ani. Nu se iau copii cu una cu două. Dar ca în orice instituţie de stat se pot face greşeli…”, explică Svetlana T.

„Educați de mama Rasia”

Traducătorul Steinar Lone spune că violența împotriva copiilor, mai ales în Balcani, bate la ochi în Norvegia. „Cred că Norvegia este un colț foarte liniștit al Europei, a fost o țară săracă, nu prea am avut nici nobilime, nu am avut conace, nu am avut boieri. Și, poate, de aceea, o țară mai egalitară a dezvoltat această atitudine”, afirmă el.

Potrivit ultimului raport elaborat de UNICEF, în 2014, 76% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 14 ani din Republica Moldova au fost supuși pedepselor disciplinare prin violență. Totodată, 69 la sută din această categorie de populație au fost supuși agresiunii psihologice.
Studiul mai arată că aproape jumătate dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 14 ani au fost supuși pedepsei fizice. În 59 la sută din cazuri sunt agresați fizic copiii de 2-4 ani, iar cu cât copilul înaintează în vârstă, cu atât este agresat mai puțin. Totodată, 15% dintre părinți consideră că metodele de disciplinare prin violență sunt metode corecte de educație a copiilor.

„Părerea mea e că am fost educați de „mama Rasia”, avem rădăcini comuniste. La noi, pe primul loc în şcoli trebuie să fie psihologul, iar profesorilor le trebuie educaţie specială, cum să se comporte cu copiii de mici. Cred că aici e buba la noi”, opinează Svetlana T.

Toate disfuncțiile se trag din familie

Potrivit acesteia, soțul ei nu tolerează absolut deloc strigătele, injuriile sau agresivitatea la adresa copiilor. „El mai are un fiu de 20 de ani şi mi-a spus că niciodată, dar niciodată nu a ridicat vocea la el. Fiul trăieşte cu noi împreună şi eu sunt şocată cât de calm este acest copil. Mai mult, vecina mea, angajată la o grădiniță, îmi povestește cum picii trebuie trataţi ca maturi, că trebuie să ţinem cont de părerea lor. Dacă spune că e obosit, atunci așa e, şi tu nu ai voie să-l forţezi cu nimic mai mult. Așa copilul vede că părintele are încredere în el, la rândul lui are încredere în părinte. Așa se construiește echilibrul”, asigură femeia.

Pe lângă statistici îngrijorătoare, și psihologii bat alarma. Potrivit psihologului Tatiana Buianina, practic toate disfuncţiile copiilor îşi au ca sursă relaţiile defectuoase în familie sau cu persoanele semnificative. „Mediul familial și relaţia părintelui cu copiii formează percepţia copilului asupra propriei personalități, ce este bine, ce este rău, cum se rezolvă situaţiile vieţii. Practic, în cazul neglijenţei şi abuzului, copilul se formează ca parte a acestui mediu. Imaginea de sine reiese din atitudinea persoanelor semnificative faţă de tine, atitudinea faţă de alţii este determinată de modelele învăţate în familie, bolile psihice, pe lângă componenta genetică, au nevoie de un mediu care activează programul de instabilitate psihică”, explică psihologul.

VOX Populi

Voi cum vă calmați copiii?

1. Cu Ipad-ul.
2. N-am copii dar când îi voi avea, cred că le-aș oferi disciplina în așa fel ca în primul rând să le placă lor și s-o mai vrea.
3. Cu telefonul/televizorul.
4. Nu am copii și nici nu cred că voi avea foarte curând, pentru că știu că n-aș fi un părinte foarte bun. Unii oameni mai bine să nu aibă copii fix așa cum unii oameni mai bine să nu urce la volan.
5. Nu știu cum la alții, dar copiii mei încă nu pot fi „struniți”. Înțeleg repede și șantajul, și amăgeala cu telefonul. Dacă vor ceva, o obțin.

Cum erați pedepsiți când erați mici?

1. Eram bătut cu mătura.
2. Cu morala, explicarea a ceea ce e bine și ce e rău într-o formă explicită ce durează 2 ore. Cu varga sau cu statul în colț – în cazuri extreme, cu explicarea pedepsei (sub forma lipsirii de ceva) ce urmează a fi aplicată în cazul comiterii anumitor fapte.
3. În funcție de încălcare, trebuia să fac 50-100 de așezări, odată sau de câteva ori. Am stat pe grăunțe cu mâinile-n sus și-un scăunel deasupra. Am primit și bătaie cu catarama sau cureaua.
4. Mama m-a bătut o singură dată, tata mult și tare.
5. Cu morala și șantajul psihologic de genul „nu m-am așteptat de la tine la așa ceva”, care, apropo, a funcționat. Mi-era frică să-mi dezamăgesc părinții.

Ce argumente și dovezi trebuie să aibă statul ca să lipsească părinții de drepturi parentale?

1. Dovadă că statul ar putea garanta condiții mai bune decât cele existente în familie și se depistează violență, certuri, dependență de droguri ale părinților (alcool, droguri grele).
2. Cred că doar când se provoacă traume greu recuperabile. Mai rar sau mai des, dar bătaia ajută (despre mine nu pot să spun asta). Și asta nu pentru că eu am fost așa crescut.
3. Un stat normal trebuie să-și poată proteja cetățenii. Mai ales când este vorba de cetățenii care nu pot avea singuri grijă de ei. Iar când un părinte își lovește copilul, acesta devine pericol pentru copil. În aceste cazuri statul trebuie să intervină și să aibă grijă să țină agresorul la distanță. Dacă acel copil ar fi lovit de un om străin în stradă – toată lumea l-ar condamna. Nu știu de ce, dar când e vorba de părinți logica e „să nu te bagi”,„îl educă cum vor”,„e copilul lor”.

Din păcate, însă, statul nostru nu este capabil să aibă grijă de copiii bătuți acasă. Și tabloul e trist: dacă-l lași în familie, ia bătaie, dacă-l scoți din familie, ajunge în internate dubioase unde tot ia bătaie.