Din primele pagini ale cărții, Bolívar este prezentat ca un muribund îmbătrânit prematur (doar 47 de ani), detestat de popor și cu visul năruit de a vedea America unificată. E posibil să crezi că personajul e unul negativ, că citești chipul unui tiran, însă nu e deloc așa. Cu fiecare pagină te lămurești de nedreptatea istoriei, de abandonarea eroilor, de ușurința cu care oamenii mușcă mâna care îi hrănește. Ca să nu mai menționăm că în zilele noastre El Libertador este cel mai popular personaj istoric din America Latină.
Falsa impresie că generalul nu e iubit de oameni, că ar fi un om rău, este întoarsă de Márquez pe parcursul romanului împotriva detractorilor lui. Pe de o parte oamenii scriu pe ziduri împotriva fostului lor erou, pe de alta fiecare casă în care intră se străduiește să îl slujească corect. Peste tot oamenii se îngrămădesc să îl viziteze, vărsându-și necazurile în fața lui. Nu e întâmplător dacă ne gândim că Bolívar pedepsea cu moartea delapidarea de fonduri mai mare de 10 pesos, că și-a împărțit banii văduvelor și invalizilor, iar pământurile le-a dăruit sclavilor săi pe care îi eliberase înainte de abolirea sclaviei.
Cu generalii și aghiotanții lui era extrem de atent, chiar dacă firea lui năvalnică îl făcea să renunțe cu ușurință la unii dintre ei. Iată un episod, spus de romancier, din dorința de a-l creiona corect: „Singura neplăcere pe care i-a adus-o (unui om al generalului) condiția lui de mulatru a fost faptul de a fi respins de o doamnă din aristocrație pe care a invitat-o la dans în timpul unei petreceri de gală. Generalul a cerut atunci să se repete valsul și l-a dansat cu el".
Romanul are avantajul de a oferi prilejul unei bune cărți literare, dar și a unui fascinant moment al istoriei universale. Documentarea istorică a fost pe măsura așteptărilor. Sigur, citind nota de final a lui Márquez, am putut constata modul în care poate fi susținut un scriitor în alte țări. Nu cred că așa ceva ar fi posibil la noi, dacă cineva s-ar gândi să scrie un roman despre Tudor Vladimirescu, Andrei Șaguna sau Alexei Mateevici.
Trei istorici columbieni, profesori universitari, pe care Márquez îi suna la orice oră să își elucideze anumite nelămuriri, un altul venezuelian, ambasadorul statului Panama în Columbia – care lua avionul doar ca să îi aducă scriitorului anumite cărți rare, ex-președintele Betancur, cel mai important lingvist columbian, un geograf și un astronom de la Academia de Științe din Cuba și mulți alții. Oameni care îi puneau la dispoziție cărți, documente, ziare și care urmăreau parcursul cărții în rând cu Márquez. Nu vom trăi, din păcate, să vedem nici măcar o bursă de creație de bun-simț, o rezidență de Doamne-ajută în vreo zonă liniștită acordate scriitorilor noștri, darămite o asemenea mobilizare a frunților luminate / influente cu singurul scop de a ajuta un scriitor să transpună într-un roman un anume moment istoric.
