Singurul om politic important care s-a opus lui Plahotniuc

În primul rând, recunosc că și eu mă supăram pe Nicolae Timofti, când îl telefonam uneori pentru a-i cere părerea referitor la unele subiecte importante, care nu suportau întârziere, și el refuza să-mi răspundă. Şi eu, la rândul meu, am fost de acord pe alocuri cu cei care-l numeau „raţă mută”, pentru că totdeauna mă ruga să apelez la serviciul de presă al Președinției. De acolo, lucru ştiut, aș fi putut să mă bucur de un răspuns superficial în termen de vreo 15 zile, când subiectul era deja epuizat. Pe urmă mi-am dat seama că omul a lucrat toată viața judecător, profesie care te obligă să dai dovadă de maximă discreție. Şi chiar dacă un președinte de ţară nu poate fi la fel de secretos ca un magistrat, sângele nu se face apă peste noapte.

În al doilea rând, nimeni nu se îndoieşte de faptul că Timofti a depins într-o oarecare măsură de toate guvernările care s-au perindat la putere în timpul mandatului său și care la început au fost conduse de doi oameni (Filat şi Plahotniuc), iar în ultimul an – de un singur om. Pe de o parte, nici n-ar sta în firea lucrurilor ca un om care se trezeşte ca printr-un miracol şef de stat să comploteze împotriva celor care i-au făcut această onoare. Dar pe de altă parte, odată ce şi-a luat această cruce pe umeri, un om demn ar trebui să pună interesele cetățenilor mai presus decât uneltirile meschine ale păpușarilor politicii noastre, de orice culoare ar fi aceștia. Anume demnitatea, în acest sens, a fost meritul lui Timofti. De altfel, ce „rață mută” s-ar pune în poară cu Putin şi i-ar pune piciorul în prag lui Vlad Plahotniuc?

Mai bine zis, Timofti a răbdat cât a răbdat, dar când a văzut că lucrurile s-au împuţit, a avut cuvântul său. Scurt, dar hotărât. El s-a dovedit a fi primul politician moldovean aflat într-o funcție de înaltă răspundere, care a mers deschis contra regimului atunci când a refuzat să-l numească pe Vlad Plahotniuc în fruntea Cabinetului de Miniștri. Şi dacă în cele din urmă a acceptat candidatura actualului premier, Pavel Filip, care este interpusul aceluiași Plahotniuc, Timofti a făcut-o doar pentru că această decizie era eminamente necesară pentru a întârzia venirea la putere a stângii și pentru a asigura continuarea cursului proeuropean al R. Moldova și menținerea relațiilor frățești cu România.

Ce înseamnă anticipatele

Pornind de la această idee, n-am înțeles niciodată sensul insistențelor lui Andrei Năstase și ale Maiei Sandu privind organizarea alegerilor parlamentare anticipate. Oricât de revoltaţi am fi de mizeria în care persistăm şi oricât de tare ne-ar fura actuala guvernare, aceasta se află astăzi într-o poziție destul de confortabilă, promovând apropierea RM de Europa și de România. De cealaltă parte, partidul lui Dodon şi cel al lui Renato Usatîi, care au cele mai mari șanse de a prelua puterea la următoarele parlamentare, ne promit printre altele excluderea „Istoriei Românilor” din curricula școlară și semnarea Tratatului de frontieră cu România. Mai mult decât atât, Dodon a declarat recent că PSRM, de s-ar afla la guvernare, ar opta şi pentru denunțarea Acordului de asociere cu UE, și pentru integrarea RM în Uniunea Euroasiatică.

Nu se ştie încă de cine depinde Dodon mai mult – de Plahotniuc sau de Moscova, pentru că declarațiile sale cu privire la Uniunea Euroasiatică pot fi lansate doar ca sperietori, de ochii lumii. Cert însă e faptul că, drept urmare a insistenţelor Platformei DA, care a inițiat procesul de modificare a Constituției şi, din pură naivitate, ni l-a adus pe Dodon preşedinte, Plahotniuc se simte pe cal alb. Iar pentru a se menține la putere, guvernării actuale nu-i rămâne decât să modifice sistemul electoral conform sistemului mixt: pe liste de partid și pe circumscripții uninominale.

Marea minciună a lui Dodon – a promis un procuror independent de Plahotniuc

Îi vom purta însă dorul lui Nicolae Timofti pentru că succesorul său Igor Dodon, în afară de politica ostilă antieuropeană și cea antiromână pe care o promovează, calcă odios prin străchini înainte de a depune jurământul de învestire în funcție.

Faptul că Igor Dodon și-a șters picioarele de alegătorii săi se observă din prima sa mare minciună, despre care am scris imediat după turul doi al alegerilor prezidențiale. Este vorba despre promisiunile sale privind desemnarea unui nou procuror general, competent și integru. În timp ce făgăduia acest lucru, era imposibil ca Dodon să nu fi știut că procurorul general va fi numit pe 7 decembrie de către Nicolae Timofti. De aceea, bocetele  sale, prin care el învinuiește Curtea Constituțională că i-a validat cu întârziere mandatul de președinte sunt o nouă minciună. Pentru că, în realitate, Dodon a avut doar de câștigat din această situaţie. De asemenea, el nu putea să nu știe că legea nu-i permite președintelui să respingă de două ori acelaşi candidat la funcția de procuror general. Adică, oricine ar fi fost șef al statului, procuror general ar fi fost același Eduard Harunjen.

Cel mai degrabă, de data aceasta, conform unui plan elaborat înainte de alegeri, guvernarea i-a ieșit în întâmpinare lui Dodon și, pentru a nu-i știrbi imaginea din prima zi de învestire, a tergiversat procedura de recunoaştere a victoriei sale. Dacă avem în vedere și sprijinul important, deși neoficial, pe care i l-a acordat PD în turul doi al alegerilor, nu putem exclude că alegerea procurorului general a și fost unul dintre motivele principale prin care validarea a fost tărăgănată.

Marea grosolănie a lui Dodon – a atentat la sfinții bisericii

Faptul că Dodon s-a folosit de biserică pentru a ajunge președinte, fiind în realitate un păgân , ne este confirmat inclusiv de prima mare grosolănie pe care el a vociferat-o după ce s-a văzut ales. Anunţând că va demonta din Piața Marii Adunări Naționale Piatra Comemorativă a victimelor ocupației sovietice și ale regimului totalitar comunist, Dodon a acceptat tacit genocidele și vărsarea de sânge comise de Lenin şi Stalin. Asta nu mai e credință, ci profanare! Prin această declarație, nou-alesul a scuipat pe mormintele eroilor care au luptat inclusiv pentru credința ortodoxă și, totodată, a urinat pe mormintele celor care au avut curajul să-și apere identitatea națională și valorile morale în fața antihriştilor comunişti. Or, dacă Dodon e un om cinstit, ar trebui acum să meargă neapărat la Patriarhia Moscovei și să strice toate icoanele martirilor care s-au proslăvit, fiind uciși de regimul comunist. Pentru a face sacrilegiul cu mai mut spor, ar putea să-și ia din urmă un sobor de preoți în frunte cu episcopul Marchel și cu diaconul Valuța. În caz contrar, înțelegem că el are o sută de fețe, pe care și le schimbă în funcţie de bătaia de joc faţă de electoratul său.

Dacă facem abstracție de glume, de data aceasta Dodon a decăzut până la ticăloșia primară. E mai grav decât atunci când ne spune că este contra lui Plahotniuc, deși lucrează de ani buni pentru acesta. Sau că nu suportă corupția și schemele ilicite prin care statul este sărăcit, deși el însuși a organizat asemenea scheme. E ca şi cum cineva ți-ar spune că ține post, iar acasă s-ar îndopa cu purcei la grătar…

Marea prostie a lui Dodon – l-a felicitat pe Krasnoselski

Cea mai mare gafă de ordin politic a nou-alesului a fost felicitarea pe care el i-a adresat-o aşa-zisului nou lider al enclavei separatiste transnistrene, Vladimir Krasnoselski. Mai bine zis, Dodon l-a felicitat pe un inamic al integrității teritoriale a statului nostru ca pe un președinte de țară. În acest mod, Dodon devine primul oficial care recunoaște independența Transnistriei. Prin urmare, toate cântecele sale în favoarea statalismului, cu care a umblat din sat în sat și de la o televiziune la alta până nu demult au fost vorbe în vânt. Deoarece, în realitate, salutând dezmembrarea R. Moldova, el a arătat că este principalul inamic al statalismului. 

Iată de ce îi vom purta dorul lui Nicolae Timofti. Nu va trece mult timp şi, după cum vă spuneam înainte de alegeri, electoratul lui Dodon va regreta cumplit că şi-a dat votul pentru el. Iar dacă acești alegători își vor repeta greşeala şi la următoarele parlamentare, va fi prea târziu să mai schimbăm ceva… Atunci, parafrazându-l pe Hemingway, ne vom cânta aiurea ultima melodie: Adio, arme! Adio, ţară!

Sper, însă, să nu ajungem la această situație.