Așa și nu ne-a ajuns tărie și intransigență în această bătălie pentru sufletele noastre rătăcite prin frigurile Siberiei și stepele kazahe. Mă uitam, pe parcursul Expedițiilor Memoriei în Kazahstan, la voința politică a unei țări cu profunde reminiscențe sovietice, pornind chiar de la identitatea propriului lider, un fost nomenclaturist comunist, de a fixa clar atitudinea față de represii staliniste, prin ridicarea unui complex muzeal la Dolinka, chiar în inima KARLAG-ului, prin edificarea monumentelor în memoria victimelor regimului totalitar sovietic sau prin identificarea zilei de 31 mai ca ziua comemorării acestor victime. Noi am purtat o luptă în surdină, cu unii care au dorit să-și vadă, în sfârșit, refăcută dreptatea prin crearea unui cadru legislativ și politic favorabil restabilirii unui adevăr definitiv în cazul acestor represii, iar cu alții încercând să acopere această realitate, s-o minimalizeze și s-o arunce la marginea istoriei noastre.

Au trebuit douăzeci de ani ca, în 2010, să fie creată o Comisie pentru Studierea și Aprecierea Consecințelor Regimului Totalitar Sovietic în R. Moldova, să fie emis de către președintele Mihai Ghimpu un decret privind desecretizarea arhivelor, pentru ca, într-un sfârșit, să apară în Chișinău și prin localități monumente dedicate deportaților. Dar și acestea fără finalități clare, pasibile, cu diverse opoziții și întorsături, care ne lasă în continuare senzația unei țări în care locuiesc doar victime și călăi. Sau urmașii acestora. Ca să nu uit și de complici, de cei care au suflat în urechea regimului împotriva semenilor și vecinilor de peste gard. Adică o țară de victime, călăi și turnători.

Prin urmare, măcar atunci când vin aceste zile triste și sinistre să nu fim ipocriți și să ne scoatem adevărul din lăzile prăfuite de amintiri și resemnare, pentru a ne face datoria față de acei oameni care între 1941 și 1953 au fost duși în continuu de pe acest pământ. Îmi asum și eu pe parcursul perioadei dintre 12 iunie și 6 iulie, cele două date negre, de apogeu, în cristalizarea suferinței noastre basarabene, o anumită misiune față de memoria acestor deportări, dincolo de obligația de istoric. Mă gândesc să vă prezint câteva dosare din arhivele ascunse și închise de până acum, printr-o disecare a procesului de deportare și intrarea în chiar esența felului cum am fost modelați să devenim așa cum suntem. Dezbinați între a fi români sau moldoveni, între a fi europeni sau eurasiatici, între a fi anticomuniști și nostalgici după moaștele lui Lenin.

Contextul general al deportărilor

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940-5 și martie 1953. Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord, dar acțiunile de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri, lucru pe care l-am descoperit atunci când ne aflam în Kazahstan.

De organizarea deportărilor din 1941 s-a ocupat Biroul Politic al CC al PC al URSS, iar structurile NKGB-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării. Responsabil direct de realizarea lor a fost Sergo Goglidze, numit în mai 1941 împuternicit al partidului în RSSM. Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele „categorii de criminali”, aprobat în mai 1941, iar listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30), urmând a fi ridicate 32.423 de persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSSM). Deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazaha (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordinsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949) a purtat denumirea conspirativă „IUG” (SUD) și constituie cea mai mare deportare a populației basarabene. La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Cei care au realizat această operațiune sunt general-maiorul Iosif L. Mordoveț, general-maiorul Ivan I. Ermolin și colonelul Aleksandr A. Kolotușkin.

Cazul Sicorschi

Soarta lui Constantin Anton Sicorschi și a familiei sale, este doar o pagină din miile de destine tragice la care am făcut referință mai sus, dar investigarea acestui caz oferă o perspectivă complexă asupra naturii diabolice a timpurilor în care au trăit acești oameni. Abia în anul 2014 urmașii săi au putut extrage din Arhiva Națională dosarele care țineau de condamnarea lui în anul 1944 pentru „activitate antisovietică”, cât și dosarul de deportare a soției sale Sofia (Feodosia) Sicorschi, deportată în 1949 ca „fiind din familie de culaci”. Unica depozitară a memoriei legate de această tragedie personală în contextul unei mari tragedii, Maria Trestianu (Naval), nepoata lui Constantin și a Sofiei Sicorschi, mi-a mărturisit că dosarul bunelului se afla în arhiva SIS, iar cel a bunicii la arhiva MAI, iar încercările anterioare de a avea acces la aceste documente i-au fost negate permanent până în 2014.

Născut în 1887, în satul Nimereuca (actualmente raionul Soroca), Constantin Sicorschi a făcut trei clase în limba rusă, fapt menționat chiar de el în timpul interogatoriului sovietic, iar în perioada 1909 până în 1914 s-a aflat în armata țaristă. În timpul primului război mondial (1914-1918) a luptat în armata rusă împotriva Germaniei, fiind rănit și păstrând pe corp multiple cicatrici de sabie și baionetă, după cum relatează același dosar. Imediat după război s-a căsătorit cu Feodosia, iar în 1920 s-a născut unica lor fiică Anastasia. Era un țăran cu puțin pământ și gospodărie medie, catalogat de regimul sovietic drept „seredneak” (de mijloc), raportat de securitatea sovietică de a fi fost până în 1940 membru al Partidului Liberal. Nimic deosebit în istoria unui țăran basarabean ancorat în realitățile create în acest spațiu după 1918, doar că anul 1940 și venirea regimului sovietic i-au trezit o puternică atitudine antisovietică. Lucru care a ieșit la suprafață în momentul în care veneau armatele române în 1941, iar soldații sovietici se retrăgeau peste Nistru, Sicorschi exclamând în public „să vă duceți pe apa sâmbetei și să nu mai reveniți”. Copilă fiind, Maria își amintește că mama sa le zicea să-și țină gura, că „iaca tâca vostru a avut gura mare și a pățit-o”, dar tot atunci tăcea molcum și se răstea la copii când aceștia vroiau să audă mai mult despre ce a pățit bunelul.

În dosarul nr. 665, în care se cuprinde întreaga istorie a lui Constantin Sicorschi, mai intrau alți patru „inculpați”- Tofan Anton, Arteni Petru, Zubco Matfei și Panfil Petru – toți din satul Nimereuca, raionul Vertiujeni, județul Soroca, judecați în baza articolului 54-1„a” Codul Penal al RSS Ucraineană. Studierea dosarului mi-a relevat un context absolut unicat al confruntării dintre simpatizanții celor două moduri de viață și a celor două regimuri. Pe de o parte „grupul Sicorschi”, români, anti-comuniști și adepți ai administrației românești, iar pe de altă parte „grupul Starîș”, după numele lui Silvestr Starîș, numit în 1940 președinte al Sovietului Sătesc din Nimereuca, și în care mai intrau Diaur Leon și Leontia, Cebotari Zaharia și Severean Ion, care au servit regimului sovietic în perioada 1940-1941.

Capetele de acuzare înserate în dosar împotriva lui Sicorschi de către regimul sovietic erau: agent al jandarmeriei române între 1941-1944; ajutor acordat autorităților române în identificarea activiștilor sovietici; a cerut răfuiala cu activiștii sovietici arestați în 1941-1944. În mod special acest fapt se referă la Starîș, împotriva căruia Sicorschi a dat depoziție în timpul procesului acestuia de la Chișinău din 1942. Potrivit lui Sicorschi, în urma activității lui Starîș au fost deportate în Siberia șapte familii din Nimereuca, el personal executându-l pe Apostol Ion și participând împreună cu fratele său la execuția și baterea mai multor consăteni. În baza acestor mărturii, Starîș a fost condamnat la moarte, dar pedeapsa sa a fost comutată la detenție pe viață. După spusele lui Starîș, care deja a venit martor împotriva lui Sicorschi în octombrie 1944, imediat după revenirea sovieticilor, acesta era președintele comisiei pentru adunarea materialelor împotriva activiștilor sovietici, iar în baza depozițiilor sale au fost condamnați mai mulți „cetățeni sovietici”.

„Grupul Sicorschi” a fost judecat la 25 mai 1945, Tofan Anton, Arteni Petru, Zubco Matfei și Panfil Petru fiind condamnați la 10 ani de GULAG, ultimii doi murind la scurt timp în Karaganda. Soarta lui Sicorschi a fost și mai tragică, el fiind expus unor chinuri de Inchiziție, care au ajuns și la urechile membrilor familiei – bătut, strâns degetele în ușă, scoase unghiile – astfel încât, un om sănătos cum era, va muri subit la 10 mai 1945 în subsolurile NKVD de la Soroca.

Regimul n-a iertat familia Sicorschi și la 6 iulie 1949, în toiul nopții, Sofia, soția acestuia va fi ridicată și dusă în Siberia. Capătul de acuzare, absolut ipocrit și lipsit de sens era „familie de culac” și „folosirea muncii de țărani”, asta chiar dacă regimul recunoscuse anterior că Sicorschi n-avea nimic. Dar toată familia știa în tăcere că a „suferit pentru tâca”. Nu s-au uitat că era bolnavă, au urcat-o într-un iorgan și au pus-o într-un camion care o va duce în regiunea Amur. S-a întors acasă în 1955, dar asupra detenției sale, cât și despre soarta soțului ei nu va pomeni niciodată, mulțumind că a ajuns cu bine acasă.