Atât pe parcursul existenței sale, cât și după aceasta, Sfatul Țării și deciziile sale au devenit obiectul unor contestații și interpretări care au venit atât din interiorul său, cât mai ales din exterior. Prin urmare, ce vreau să vă propun este o perspectivă asupra felului cum legitimitatea Sfatului Țării era văzută la Conferința de Pace de la Paris din 1919, locul unde România trebuia să obțină recunoașterea internațională a Marii Uniri.

Legitimitatea Unirii Basarabiei în ajunul Conferinței

Fără pretenţia de a detaşa problema Basarabiei de ansamblul problemelor româneşti discutate la Conferinţa de pace, trebuie să recunoaştem că ea a avut o nuanţă cu totul specială legată de soluţionarea generală a „problemei ruse”. Abordarea problemei Basarabiei, în timpul Conferinţei de pace, a dezvăluit două elemente esenţiale. 1.Valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul XIX, dar care au reapărut în baza puterii naturale, odată cu revoluţia rusă, valori care au fost recunoscute de civilizaţia europeană. 2. Consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă şi relaţiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcţie de interesele sale în alte probleme. Analiza acestor două aspecte explică de ce într-un stadiu incipient, în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace, justeţea alipirii Basarabiei la România nu trezea nicio îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special. 

La Conferinţa care urma să-şi deschidă lucrările la 18 ianuarie 1919, România mergea ca stat unitar naţional, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut rezidau din hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie si decembrie 1918, precum şi din convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale. În ceea ce priveşte Basarabia, atunci recunoaşterea ei ca provincie românească nu trezea nicio îndoială României dacă luăm în considerare atitudinea Aliaţilor.

Consimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei la România exista încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Statele Unite opinau în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei”.
Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; Sfatul Ţării, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65% din populaţia provinciei. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile competente aliate, însă, evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii veneau în contradicţie cu principiile oportunismului politic.

Intrigile „problemei ruse”

Speranţele aliaţilor într-o victorie a forţelor antibolşevice conturau posibilitatea înlocuirii regimului sovietic cu un guvern naţional rus, iar problemele care aveau tangenţă cu chestiunea rusă urmau să fie rezolvate odată cu soluţionarea generală a acestei probleme.
În asemenea circumstanţe, urma să discute delegaţia română recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România la Conferinţa de Pace de la Paris. Condusă şi prezidată de Ionel I.C. Brătianu, delegaţia României sosea la Paris în ziua de 13 ianuarie 1919. La 31 ianuarie, primul-ministru român făcea prima expunere în faţa Consiliului Suprem, prin care susţinea revendicările României recunoscute prin tratatul de alianţă din 1916. După această şedinţă, delegatul român şi-a dat seama că, pentru a susţine cauza românească, va trebui să folosească alte argumente decât tratatul din 1916, pe care Puterile Aliate îl considerau caduc.

La 1 februarie 1919, într-o a doua interpelare, I.I.C. Brătianu prezenta memoriul „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările teritoriale”, însoţit de o largă documentare, prin care revendicările româneşti erau aşezate pe temelia dreptului la autodeterminare, a drepturilor istorice şi etnice. După retragerea delegatului român, primul ministru britanic D.Lloyd George a propus ca revendicările româneşti să fie analizate şi studiate de o comisie teritorială care să examineze argumentele istorice, etnografice, strategice, dar nu şi cele politice. Pe măsură ce planul intervenţiei aliate în Rusia lăsa să se întrevadă posibilitatea constituirii unui guvern rus, aliații au admis la Paris o „Conferinţă Politică Rusă”, menită să apere interesele Rusiei absente. Grupul compus din prinţul Lvov, primul preşedinte al guvernului provizoriu, Sazonov, fostul ministru de externe al lui Nicolai al II-lea şi fostul ambasador al Rusiei la Paris, Maklakov, reprezenta punctul de vedere oficial al emigraţiei ruse, exprimat la 9 martie 1919 în memoriul lui Maklakov, care prevedea că „toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate în afara şi fără consimţământul poporului rus”, propunând organizarea, între timp, a unui regim provizoriu pentru naţiunile interesate.

La această grupare s-a adăugat la Paris o delegație compusă din A.N. Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, A.C. Schmidt, fiul fostului primar al Chişinăului şi V. Țiganco, fost deputat în Sfatul Ţării. Aceştia pretindeau că fuseseră trimişi de un „Comitet de salvare al Basarabiei de sub jugul românesc” ce funcţiona la Odesa. Delegaţia a intrat în contact cu „Conferinţa Politică Rusă”, aceasta asigurându-i tot concursul în susţinerea tezei ruse în dauna Unirii Basarabiei, căutând să demonstreze opiniei publice şi delegaţilor Conferinţei că Unirea Basarabiei a fost „smulsă prin forţă şi corupţie”.

Cercurile emigraţiei ruse au propus soluţionarea problemei Basarabiei prin plebiscit, deosebiri existând doar asupra extinderii sale: grupul lui Krupenski a propus plebiscitul pentru întreaga Basarabie; delegaţia rusă reprezentată de Maklakov, a propus plebiscitul exclusiv pentru regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent, adică pentru judeţe ale Basarabiei.
Activitatea antiromânească a emigraţiei ruse impune în acest context elucidarea activităţii delegaţiei basarabene la Conferinţa de Pace de la Paris care a dus o luptă vehementă împotriva adversarilor recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Aceasta era reprezentată de Ion Pelivan, fost membru al Sfatului Țării și unul din fondatorii mișcării de renaștere națională din Basarabia. După cum reiese din corespondenţa lui I. Pelivan cu I. Inculeţ, ruşii în Elveţia, America, Anglia şi în Franţa, prin presă tratau Basarabia ca ocupată de armata română, fără consimţământul ei.
Datorită atitudinii adoptate de aliaţi faţă de problema rusă, situaţia delegaţiei basarabene la Conferinţă era mult mai dificilă decât a acelora din celelalte provincii româneşti întregite. Într-o scrisoare către I. Inculeţ, I. Pelivan menţiona: „Tot mai des basarabenii aveau de înfruntat indiferenţa şi dispreţul reprezentanţilor Marilor Puteri. Voi în ţară aveţi impresia cum că Basarabia se află în afara primejdiei. Aici însă nimeni din delegaţia română, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”. Într-o asemenea situaţie, delegatul basarabean a desfăşurat la Paris o largă activitate propagandistică, căutând să explice atât delegaţilor de la Conferinţă, cât şi opiniei publice, prin articole de ziar, prin memorii, broşuri, prin albumul „La Bessarabie en images” şi prin ziarul condus de Pelivan „La Bessarabie”, cum că Basarabia, din punct de vedere istoric, etnic şi al autodeterminării nu poate fi decât românească.

Contestarea Sfatului Țării în ședința din 2 iulie 1919

La şedinţa Consiliului din 2 iulie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui A. Tardieu au luat parte: R. Lansing, din partea Statelor Unite, A.J. Balfour din partea Angliei şi T. Tittoni din partea Italiei, iar alături de delegaţia română, compusă din I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandy şi I. Pelivan a fost invitat şi Maklakov, secondat de Krupenski şi Schmidt.

Înainte de a fi introdus Brătianu, Consiliul a găsit de cuviinţă să dea ascultare părerilor lui Maklakov. El a pledat chestiunea Basarabiei din punct de vedere rusesc, repetând argumentele formulate de Krupenski şi Schmidt. Memorandumul lui Maklakov arăta că numai patru judeţe basarabene (Chişinău, Orhei, Soroca şi Bălţi) sunt moldoveneşti, celelalte fiind locuite de minorităţi. Municipiile Basarabiei nu recunosc încorporarea lor la România, iar Sfatul Ţării este emanaţia sovietelor soldăţeşti şi ţărăneşti. Trupele române, în opinia sa, au fost invitate în Basarabia pentru restabilirea ordinii de către ruşi. În continuare, delegatul rus a afirmat că Unirea a fost votată numai de 46 de deputaţi din cei 160 prezenţi, iar moldovenii se plâng de tratamentul românilor, cerând un plebiscit pentru cele patru judeţe. Celelalte erau excluse din discuţie, fiind locuite de neromâni.

La intrarea delegaţiei române, A. Tardieu l-a chestionat pe Brătianu în privinţa autorităţii votului „Sfatului Ţării”, la care Lansing, intervenind, a dorit să ştie cum va putea fi realizată viitoarea consultaţie populară a Basarabiei. Brătianu a răspuns iniţial lui Tardieu afirmând că Sfatul Ţării a exprimat în toată libertatea voinţa majorităţii populaţiei basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, el se afla deja în funcţiune. Primul ministru a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autorităţile locale, iar Basarabia este o ţară completamente românească şi numai aristocraţii ruşi şi bolşevici sunt nemulţumiţi de reforma agrară şi regimul român. Delegatul american l-a întrerupt din nou, dorind să afle dacă Brătianu face obiecţii faţă de un plebiscit în Basarabia. Faptul a declanşat o polemică aprinsă între Brătianu şi Lansing. În răspunsul său Brătianu s-a pronunţat categoric contra ideii unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitaţie şi chiar o revoluţie. Aceasta nu din cauză că ar avea cea mai mică îndoială asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că, în momentul de faţă, el nu ar putea fi decât o consultare între bolşevici şi partizanii ordinii. „Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că, în mod liber, şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”. Cu aceste cuvinte, chiar a doua zi, delegația română, în semn de protest, va părăsi Conferința de Pace de la Paris.