Adevărat, un om poate să-mi devină, subit, ne-interesant, aflându-i „lecturile preferate”. Intrând într-o casă, voi fi impresionat, într-un anume fel, dacă voi descoperi nişte picturi autentice şi nişte cărţi bune. Şi voi rămâne altfel impresionat dacă voi vedea, puse în evidenţă, nişte bibelouri-kitsch şi nişte cărţi-surogat.
Dacă scriitorul scrie ceea ce doreşte, cititorul ar trebui să citească ce-i place. Cititorul alege, e dreptul lui. Aş putea cocheta cu cititorul şi i-aş da nu numai dreptul, ci şi toată dreptatea. Dar, în măsura în care sunt şi eu cititor şi o carte nu-mi place pentru că-i proastă, cum să fiu de acord cu cineva care zice că-i bună? Aşadar, fiecare cu dreptatea lui? Dar asta ar însemna să nu existe criterii după care judecăm o operă. Or, ele există!
De unde vine problema? Prima cauză e gustul (judecata estetică este una de gust, zicea Kant). Alta e competenţa şi/sau experienţa diferită a consumatorilor. A treia, o dimensiune pusă în valoare mai recent, e perspectiva de receptare ori… „funcţionalitatea” operei. O carte poate să intereseze şi din alte motive decât cele estetice: diverse criterii culturale. Ce ar trebui să facem? Nimic, aş zice eu, dacă se presupune vreo soluţie radicală, cum ar fi interzicerea cărţilor proaste.
Am scris despre o carte, pe care o consider un eşec. Mulţi cititori insistă: trebuie să interzicem această carte în şcoli, pentru că e falsă, mistifică faptele, este un prost model literar. Eu sunt mai tolerant şi cred că trebuie să trecem şi prin această experienţă a promovării surogatului (de către autor şi fanii lui), de care ne vom decepţiona mai târziu. Singurul lucru pe care mi-l propun eu, criticul, e să scriu acum despre această carte, să-i pun în evidenţă lacunele, s-o pun în discuţie. Ca să nu fiu întrebat într-un târziu: dacă ştiaţi că-i un rateu, de ce aţi tăcut? Tăcerea este comodă şi plăcută. Dar nu-mi pare rău că am spus adevăruri incomode, care m-au certat cu prietenii. Îmi pare rău că uneori am tăcut, încurajând ignoranţa agresivă.
Pentru cititor, criticul e un fel de termometru: el constată locul obiectului pe scara gradaţiei estetice. Dar e dreptul cititorului de a alege cartea cu temperatura care i se potriveşte, doar că… e bine să ştii. Iată un test. Vrei să cumperi o pictură de milioane. E dreptul tău să iei marfa ce-ţi place. Dar te vei dezamăgi, dacă peste un timp vei afla că ai cumpărat o copie ieftină, un surogat, că pictorul e un abil speculant etc. Dacă nu vrei să rişti, vei căuta un expert, să-ţi spună cât de bun e pictorul şi cât de autentică e lucrarea respectivă. Dacă vrei să înţelegi pe care raft trebuie să pui cartea pe care o ai şi ce sunt cărţile pe care vrei să le procuri, vei solicita opinia unui critic.
Cărţile proaste sau cărţile kitsch nu sunt periculoase. E periculos gustul pe care pot să ni-l formeze, noi luându-le drept model. Pentru început, e bine să ştim că ele există, ca fenomen. Iar în măsura în care cititorul nu doreşte să asculte şi de „dreptatea mea”, dreptatea lui e chiar una absolută. Or, fiecare e în drept să-şi frângă gâtul pe cont propriu.
Mircea V. Ciobanu
