Duminica Floriilor

Iisus se îndreptă spre Ierusalim ştiind foarte clar ce Îl aşteaptă acolo. Nu există nicio îndoială că El s-a îndreptat conştient spre moarte. Înainte de acest moment a vorbit ucenicilor în repetate rânduri despre ceea ce avea să pătimească şi despre felul în care Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor.

Noi, de multe ori, ne considerăm abandonaţi de Dumnezeu din pricina necazurilor care vin asupra noastră. Nu ne gândim niciodată la greutăţile noastre ca la nişte încercări venite din partea lui Dumnezeu, ori îngăduite de Dumnezeu, cu atât mai puţin ne putem imagina că greutăţile prin care trecem sunt urmările păcatelor noastre. Nu puţini sunt cei care în necaz îşi pierd credinţa.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, iar în istorie din Fecioara Maria, nu a avut niciun păcat pentru care să plătească cu o moarte atât de chinuitoare şi de umilitoare. El era fără vină. Tocmai de aceea a fost posibilă învierea. Însă, din iubire pentru noi, a acceptat răstignirea.

Înainte de a ne gândi la suferinţa fizică provocată de crucificare, ar trebui să avem în vedere umilinţa îndurată. Legat la ochi, bătut cu trestia în cap, scuipat şi batjocorit. Cine? Fiul lui Dumnezeu, Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, creator împreună cu Tatăl a toată făptura văzută şi nevăzută. Nu există nimic din cele pe care le putem cuprinde cu mintea care să fie mai presus de Dumnezeu – Tată, Fiu sau Duh Sfânt.

Nu de puţine ori în copilărie, când eram certaţi de părinţi, spuneam: mai bine îmi dădea o mamă de bătaie, decât să îmi facă morala aia. Sau: decât să îmi spună o vorbă atât de grea, mai bine îmi dădea o palmă. Umilinţa e pentru noi, din pricina mândriei, mai grea şi mai insuportabilă decât suferinţa. Însă Cel necuprins cu mintea, Cel plin de slavă şi de adevăr, Stăpânul absolut vine şi se lasă umilit de cel pe care l-a creat ca să îl poată mântui.

Umilinţa pe care Iisus Hristos a acceptat-o ar trebui să o avem pururi înaintea ochilor. Să ne dea putere în viaţă. Dar noi considerăm că Dumnezeu e angajatul nostru, care se ocupă de binele nostru pământesc şi veşnic. Când dăm de greu, ne supărăm pe Dumnezeu, de parcă tot creştinismul nu ar fi altceva decât asigurarea unui trai bun şi îndestulat. Fără să ne mai gândim că de multe ori noi singuri, prin păcatele săvârşite, atragem boala sau necazul asupra noastră.

Sfântul Marcu Ascetul a insistat foarte mult în învăţăturile sale asupra răbdării necazurilor. Şi a subliniat faptul că greutăţile care vin asupra noastră sunt mântuitoare, fiindcă fie plătim păcatele săvârşite, fie vom dobândi înţelepciunea prin răbdarea suferinţei. Nimeni nu spune că suferinţa va dispărea din viaţa creştină. Din contră. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, după ce a stat în închisorile comuniste, ne-a atras atenţia: „Hristos nu a venit să ne scape de suferinţă, ci să dea un sens suferinţei noastre”.

Dacă nu vom reuşi să înţelegem că suntem chemaţi la desăvârşirea noastră, care se face prin primirea harului lui Dumnezeu şi se păstrează prin eforturile noastre, nu vom înţelege nici necazurile care vin peste noi. Cine a văzut vreun campion care a ieşit pe primul loc fără muncă şi chin? Noi sperăm să ne mântuim fără să facem nimic. Şi nu doar atât, ci aşteptăm bogăţii, sănătate şi îndestulare atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.

Ierusalimul este pe de o parte orașul despre care știm noi, cel în care cu două mii de ani în urmă Iisus Hristos a acceptat să moară pentru mântuirea noastră, iar pe de altă parte e raiul promis: Ierusalimul ceresc spre care ar trebui să ne îndreptăm cu toții. Nimeni nu se va înălţa la cer fără pogorârea în iad, cum a spus şi Sfântul Siluan Athonitul. Dacă Ierusalimul ceresc ne cere jertfe, să le primim cu seninătate şi să fim conştienţi că tot ce ni se întâmplă în lumea asta e ori cu binecuvântarea, ori cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar noi să arătăm iubirea noastră faţă de Dumnezeu prin împlinirea poruncilor lăsate nouă de Iisus Hristos, Împăratul tuturor. Amin.