Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. (…) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine." (Matei 10; 32-38)
Am vorbit de multe ori despre mărturisirea pe care suntem datori să o facem înaintea oamenilor. Care trebuie să cuprindă nu doar vorbe goale, ci și fapte. Însă în acest text al Evangheliei altceva atrage atenția.
Ce înseamnă războiul adus de Iisus, ce presupune să Îl iubim pe Iisus mai mult decât pe oricine altcineva? În niciun caz nu ne cere să nu ne iubim familia. Însă câți dintre noi nu ajung la un moment dat în punctul în care Îl trag la răspundere pe Dumnezeu de dragul familiei. Toți știm acel moment în care, de dragul cuiva, îți vine să strigi către cer: de ce, Doamne? Un moment de mare necredință. Păi, dacă viața noastră pe pământ e o simplă trecere, dacă adevărata noastră casă și bogăție e Domnul și împărăția Lui, care e sensul revoltei noastre? Dacă atunci când pierdem pe cineva drag, îi reproșăm această pierdere lui Dumnezeu, un lucru e clar: nu avem credință, iar pentru noi viața e doar cea de aici.
Pe de altă parte, tot noi suntem cei care defavorizăm pe alții în folosul familiei. Uităm că și celălalt e fiul lui Dumnezeu. Când avem de ales între a face un bine unui sărman sau a face acel bine unui membru al familiei, nici măcar nu stăm pe gânduri. Familia e pe primul loc. Un exemplu simplu, dar elocvent: aproape toți dăm pomeni doar neamurilor. Ce pomană e aia în care tu dai un cadou nepotului? Tocmai de aceea alte denominațiuni creștine privesc pomana ca pe un ritual necreștin. Ia du-te la o casă de bătrâni și împarte haine și mâncare pentru pomenirea celui răposat.
Iisus în această Evanghelie a mai spus că „dușmanii omului sunt casnicii lui" (Matei 10; 36). Și a spus-o din același motiv. Că renunțăm la orice de dragul familiei. Lucrăm duminica de dragul copiilor, stăm acasă să gătim în timpul liturghiei tot de dragul lor, nedreptățim săracii din acelaşi motiv, ne supărăm (cutremurător lucru!) pe Dumnezeu, fiindcă unui membru al familiei nu îi merge cum am vrea sau fiindcă pierdem pe cineva drag.
Omul credincios își pune nădejdea în Dumnezeu. Știe că toate îi vin fie din binecuvântarea Domnului, fie din îngăduința Lui. El crede că adevărata viață e dincolo. Are încredere că toate greutățile sunt spre mântuirea lui și a celor dragi, că Dumnezeu ne cheamă la El atunci când suntem mai pregătiți. Indiferent de vârstă. Fiindcă ce sunt 30 sau 80 de ani pe lângă veșnicie?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
