Un jurnalist de limbă rusă, care și-a pus, pe rând, talentul și cunoștințele profesionale în serviciul mai multor politicieni și lideri politici, – printre care stataliști și tainici românofili, proeuropeni și proestici angajați, filantropi cu apucături de interlopi, – așa încât e greu de spus care sunt opiniile lui personale, ce gândește el cu adevărat, s-a produs zilele trecute cu un op antiromânesc, antiunionist, provocat de declarațiile și vizitele lui Băsescu la Chișinău. E un articol la comandă (difuzarea sa pe rețeaua Facebook fiind „sponsorizată” de cineva), scris de pe pozițiile unui românofob și propagandist sovietic reciclat, adaptat la noile realități geopolitice.
Talentul însă nu i-a fost de folos autorului de data aceasta, n-a dat nimic nou, manifestându-se doar în forma și abilitatea cu care a răscolit straturile de prejudecăți, falsuri și ură la adresa României, sedimentate de decenii. A făcut aluzii și la „țigani”, ca să vă dați seama de „profunzimea” argumentelor, și la rolul „trădător” al intelectualității și „patriotismul” majorității spălate pe creier de puterea sovietică, dar, „firește” și la rolul „binefăcător” pe care l-a jucat Rusia (sovietică) în salvarea virginității noastre etnice și lingvistice, instaurând, de fapt, o cortină de fier pe Prut. A evitat cu virtuozitate să spună că vorbim limba română, deși altă dată, lucrând pentru alți lideri, recunoștea lucrul acesta.
A lăsat, totuși, în ciuda profesionismului său, câteva breșe în zidul de beton „patriotic”, antiromânesc pe care l-a construit; un cititor obiectiv care nu cunoaște bine realitățile noastre își poate pune niște întrebări pe care autorul nu a dorit cu siguranță să le provoace, fiindcă îi demolează toată construcția antiunionistă. Autorul admite că unirea moldovenilor și valahilor în cadrul României nu a fost accidentală, că există o „înrudire” între ei, dar faptul că basarabenii nu au participat nemijlocit la acest proces, aflându-se în cadrul Imperiului Rus, îi face „străini” față de cei de dincolo de Prut?
Sunt moldovenii din Republica Moldova un popor diferit de moldovenii de peste Prut și de valahii înrudiți cu moldovenii? Cum s-au pomenit ei în state diferite? Faptul că au fost separați prin forță, prin violență, prin înțelegerea criminală dintre Stalin și Hitler să nu conteze deloc?
Dl Dumitru Ciubașenco, despre el e vorba, regretă că majoritatea intelectualilor sunt unioniști, că fenomenul unionismului câștigă teren. Dar nu a învățat el la facultate că intelectualii sunt „conștiința” unui popor, că lor le revine misiunea de a păstra „memoria istorică”? Unionismul a apărut mult înainte de venirea lui Băsescu la Chișinău. „Trădarea” intelectualității nu începe azi, ci s-a manifestat de-a lungul deceniilor de ocupație sovietică – despre aceasta spun documentele desecretizate din arhivele PCM și KGB -, înflorind în perioada „dezghețului” hrușciovist, când scriitorii au cerut revenirea la alfabetul latin, și culminând cu proclamarea independenței față de URSS, la 27 august 1991.
Declarația de independență a fost redactată de intelectuali unioniști și este un manifest unionist. Intelectualii Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu și mulți alții ne-au unit mai tare, decât ne-au separat proletcultiștii URSS după 1944 pe linia Prutului. Azi, intelectualii nu „trădează” decât Rusia lui Putin, care ne dorește în „sfera de influență”, în „lumea rusă”. De altfel, dacă ține atât de mult la statul Republica Moldova, de ce nu îl supără declarațiile și incursiunile lui Rogozin, care stimulează separatismul la Tiraspol? Fiindcă autorul profesează un „statalism” unilateral, care ține doar de hotarul vestic (după cum al nostru, recunoaștem, ține de cel estic) sau fiindcă riscă să-l supere pe Renato Usatîi sau, mai precis, pe finanțatorii săi? Sau și una, și alta?
Sondajele arată că unionismul nu mai este un fenomen doar al intelectualilor, că atrage mulți tineri, iar tinerilor, se știe, le aparține viitorul. Dacă Ciubașenco pretinde că emite axiome, că unionismul este o himeră, o fantasmă, un moft, dacă nu există bază culturală, etnică, lingvistică pentru reUnirea Republicii Moldova cu România, de ce atâta deranj, atâta efort pentru a-l combate, de ce ideea nu este lăsată să moară de la sine? Dacă unionismul e un arbore fără rădăcini, de ce nu există, în mod simetric, și un unionism proucrainean?
Dacă românii sunt niște „străini”, dacă basarabenii nu au nimic în comun cu România, să stea românofobii, „stataliștii” și rusofilii încrâncenați fără grijă, Băsescu se va face de râs, indiferent de ce scriu jurnaliștii. Dar dacă Băsescu are dreptate, nu contează ce scriu jurnaliștii, reunirea se va realiza, mai devreme sau mai târziu. Și, fiindcă veni vorba, statul Republica Moldova nu se regăsește pe majoritatea hărților politice viitoare, întocmite de geostrategi și futurologi. Băsescu îi influențează? Dispariția „statalității” nu poate fi o tragedie, ci o șansă nouă, dacă reprezintă o opțiune asumată responsabil, în mod democratic, de marea majoritate a cetățenilor.
Ar fi rațional să privim adevărul în față, să acceptăm „fluiditatea” Republicii Moldova ca pe un dat inevitabil, organic al istoriei, al modului în care s-a format. Important e să dialogăm, să evităm excesele, să menținem echilibrul, să nu cădem în fanatism (vom reveni, cu altă ocazie, la aceste deziderate obligatorii), nici pe o parte, nici pe alta a liniei de separare a opțiunilor, să nu ne împărțim în „trădători” și „patrioți”, să respectăm niște reguli civilizate de conviețuire.
Articolul antiunionist, bădărănesc pe alocuri, al lui Ciubașenco este și un răspuns indirect la întrebarea: de ce presa rusă în majoritatea ei nu a mers la întâlnirea cu Băsescu. Nu a mers fiindcă dialogul îi repugnă, nu o avantajează, fiindcă antiunionismul se teme de argumente, de realitate, preferă să utilizeze „axiome” propagandistice, concepte „prefabricate”, fobii, falsuri, prejudecăți, ofense, interese imperiale, pe care altă dată le „promova” cu tancurile, prin teroarea NKVD-ului, apoi a KGB-ului, iar acum recurge la Facebook și Twitter. E, totuși, un progres.
de Nicolae Negru
