ComentariuPolitică

Editorial de Andrzej Duda (Președintele Poloniei): Imperialismul rus în război cu Europa Centrală și de Est

de Andrzej Duda, Președintele Republicii Polone

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, care a început cu invadarea Poloniei de către cel de-al Treilea Reich nazist la 1 septembrie 1939, este unul dintre evenimentele comemorate anual în întreaga Europă. Cu toate acestea, data agresiunii Uniunii Sovietice împotriva Poloniei – 17 septembrie 1939 – nu este la fel de cunoscută în Occident. Prin urmare, cred că acest eveniment trebuie să fie amintit, deoarece nu numai că a decis soarta Patriei mele și a altor țări din Europa Centrală și de Est, dar a făcut acest lucru pentru întreaga jumătate de secol care a urmat. Dacă astăzi noi, polonezii, și alte popoare din regiunea noastră, repetăm că suntem cunoscători ai Rusiei și că îi înțelegem ambițiile imperialiste mai bine decât Occidentul, o facem datorită experienței noastre istorice simbolizate de ziua de 17 septembrie.

Intrarea Armatei Roșii pe teritoriul polonez, la două săptămâni și jumătate după atacul Wehrmachtului și al Luftwaffe, a reprezentat punerea în aplicare a părții secrete a Pactului nazist-sovietic, semnat la 23 august 1939 de către șefii celor două diplomații: Ribbentrop și Molotov. Cele două imperii totalitare au încheiat o alianță, împărțind între ele țările până atunci independente din Europa Centrală. Sfera de influență germană urma să includă partea de vest a Poloniei, precum și Lituania și România, în timp ce sfera de influență sovietică urma să includă partea de est a Poloniei, precum și Letonia, Estonia și Finlanda.   

Pentru națiunea mea, cea mai importantă consecință a pactului a fost lichidarea statului polonez independent și împărțirea teritoriului nostru între două puteri ocupante, Germania nazistă și Rusia comunistă. Alte prevederi ale tratatului au fost modificate parțial în următorii doi ani. Finlanda a reușit să își protejeze suveranitatea în Războiul de Iarnă din 1940. Lituania, însă, după un episod de relativă independență, a fost absorbită de Uniunea Sovietică. Dar diversele modificări de detaliu nu au afectat cel mai important principiu al pactului – soarta popoarelor și a statelor din regiunea noastră din Europa era de atunci decisă de două imperialisme, cel al lui Hitler și cel al lui Stalin.

Sub ocupația germană, Polonia a suferit pierderi umane și materiale enorme. Naziștii au ucis 6 milioane de cetățeni ai Republicii Polone, inclusiv aproape 3 milioane de evrei polonezi. Au distrus și incendiat mii de orașe și sate poloneze, inclusiv capitala țării, Varșovia. Au furat nenumărate bunuri materiale și culturale, atât private, cât și publice, care nu au fost niciodată returnate țării mele. Doar câțiva dintre autorii genocidului, exterminării, crimelor de război, terorii în masă și jafurilor germane au fost aduși după război în fața tribunalelor din Nurnberg și Varșovia și și-au primit pedeapsa meritată.

Cu toate acestea, crimele Germaniei naziste au fost cel puțin condamnate din punct de vedere moral de întreaga lume liberă. Din păcate, nu a fost şi cazul crimelor Rusiei comuniste, care au rămas nepedepsite și adesea uitate.

Ce a presupus ocuparea de către sovietici a mai mult de jumătate din teritoriul polonez de dinainte de război? A presupus masacrul de la Katyn – exterminarea a 22.000 de prizonieri de război: ofițeri ai armatei poloneze, polițiști, soldați, funcționari publici și alți prizonieri politici. Aceștia au fost împușcați, sfidând toate convențiile internaționale, deoarece Stalin îi considera patrioți loiali ţării lor și dușmani implacabili ai comunismului. Aceasta a presupus deportarea a jumătate de milion de compatrioți de-ai mei în gulaguri și colonii forțate din Siberia și din partea asiatică a Uniunii Sovietice, dintre care un mare număr nu s-au mai întors niciodată din acel „pământ inuman” și au murit în exil. Aceasta a ȋnsemnat teroarea brutală a NKVD-ului și îndoctrinarea ideologică, încercările de a zdrobi identitatea și tradiția națională poloneză, insuflarea coercitivă a principiilor comuniste în rândul copiilor și renunțarea forțată la credință.

Noi, polonezii, nu suntem singurii care am avut de suferit din toate acestea. Popoarele baltice, estonienii, letonii și lituanienii, au fost la fel de afectate. La fel și alte națiuni care au intrat în sfera de influență sovietică după victoria Rusiei asupra celui de-al Treilea Reich.

Pactul nazist-sovietic s-a prăbușit la mai puțin de doi ani de la încheierea sa, când Germania a atacat Rusia lui Stalin la 22 iunie 1941. Dar principiul conform căruia soarta țărilor din Europa Centrală și de Est urma să fie decisă nu de popoarele lor libere, ci de conducătorii puterilor imperiale a rămas în vigoare.

Sovieticii i-au învins pe naziști și, în 1945, au ocupat întreg teritoriul Poloniei și al altor state din vest și sud, până la Elba, Dunăre și Drava. Unele dintre ele au fost anexate direct la Uniunea Sovietică sub formă de state federale – aceasta a fost soarta balticilor, a belarușilor sau a ucrainenilor. În altele, au fost instalate guverne marionetă formate din comuniști locali complet supuși Moscovei – așa s-a întâmplat în Polonia, Cehoslovacia, România, Ungaria, Bulgaria și Germania de Est.  

Pentru popoarele noastre, înfrângerea celui de-al Treilea Reich nu a adus libertatea mult așteptată. Supunerea față de imperiul rus a continuat până la căderea comunismului – timp de o jumătate de secol!

Abia după schimbările democratice inițiate în 1989 de mișcarea poloneză „Solidaritatea”, polonezii și alte națiuni din Europa Centrală și de Est s-au eliberat cu adevărat și au redobândit suveranitatea statelor lor. Cele mai multe dintre ele au devenit treptat membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene și ai NATO.

Cu toate acestea, independența țărilor din regiunea noastră a fost întotdeauna un ghimpe în coasta imperialiștilor ruși. De îndată ce Moscova și-a revenit din șocul pierderii sferei sale de influență stalinistă, a început să încerce să-și reconstruiască imperiul. Ne amintim de asaltul militar din 2008 asupra Georgiei. Ne amintim, de asemenea, de mai multe suprimări brutale ale mișcărilor pentru libertate din Belarus și Ucraina. În cele din urmă – ne amintim politica ostilă a Rusiei față de Ucraina independentă, anexarea armată a Crimeei și a Donbassului în 2014 și, mai presus de toate, războiul de genocid la scară largă împotriva statului ucrainean suveran, care este în curs de desfășurare de la 24 februarie 2022.

Pentru națiunile din regiunea noastră, care își amintesc de evenimentele istorice simbolizate de data de astăzi – 17 septembrie – nu există nicio îndoială că Rusia imperială încearcă din nou să se extindă în alte țări. Vrea același lucru pe care l-a dorit în 1939 și 1940, când a acționat în alianță cu Germania lui Hitler, și între 1945 și 1991, când a condus singură țările noastre.

Rusia și-a dorit dintotdeauna puterea asupra întregii Europe Centrale și de Est. Dar Polonia liberă, Ucraina liberă și toate celelalte state independente din regiunea noastră nu vor fi niciodată de acord cu acest lucru. Pentru popoarele noastre, este o chestiune de viață și de moarte, de păstrare a identității și de supraviețuire. Este o chestiune de viitor, securitate și prosperitate.

Text publicat simultan în revista lunară poloneză „Wszystko co najważniejsze”, în cadrul unui proiect istoric realizat în colaborare cu Institutul Memoriei Naționale și Fundația Națională Poloneză.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


1 comentariu

  1. Tipul este superficial desp)re situatzia
    Romaniei si a Basarabiei care au avut
    o situatzie de o suta de ori maiç grava
    ca a poloniei.

Dă-i un răspuns lui TUN Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *