În zadar răsare din istorie figura bătrânului Menenius Agrippa, care prin alegoria cu stomacul și mădularele arăta că clasele lucrătoare nu pot trăi fără organul distributiv, fără cele superioare, că buna-stare a unui popor se întemeiază tocmai pe armonia de interese pe care statul e menit a o face să domnească între părțile organismului social. Geaba li s-ar repeta vechea alegorie, radicalii cred că fără știință de carte, fără avere și fără muncă mai cu seamă, casta oratorilor lor de ulițe și stâlpii lor de cafenele sunt chemați a domina lumea. Dar guvernul nu este deloc, după cum definesc d-lor, epistatul întrunirilor electorale. El are în toate țările un rol organic, pe care nu-l poate îndeplini un vătaf. Oare un liberal este în stare să-și scoată creierii din cap sau mușchii inimii pentru a pune alții în loc, fiindcă epistații vieții sale organice nu-i mai plac? Căci nu mecanismul parlamentar e lucrul principal. Misiunea de a crea legi au avut-o în deosebite rânduri instituții deosebite. Consilii de stat, regenți cuminți, comisii de oameni speciali numite de înșiși stăpânitorii țării au scris și introdus adeseori legi mai bune, mai practice, mai drepte decât parlamentele. Apoi e asemenea constatat că funcționarii aleși nu lasă în genere nimic de dorit în privința … netrebniciei lor. Astăzi Franța se află în ajunul unei expoziții universale, din cauza agitațiilor radicale negoț și industrie merg rău, și mareșalul prezident a format cabinetul Rochebouet, compuși numai din oameni de resort, din oameni cu totul speciali, despre care înșiși radicalii zic că au merite adevărate, în fine un cabinet de care toată lumea zice că ar conduce mult mai bine afacerile decât oricare minister parlamentar.

Și declară oamenii în bună conștiință că nu fac și nu vor face politică militantă, că vor respecta constituția republicană și vor face să fie respectată, cum că numai trebuințele reale ale țării, ușurarea negoțului, pregătirile pentru expoziție i-au făcut să-și părăsească ocupațiile lor științifice pentru a se deda cu mizeria politicii franceze, arată că ei sunt mâna de împăcare pe care le-o întinde mareșalul-prezident, că în momentul în care dnii radicali vor fi în stare să dea un minister parlamentar ei se vor retrage – dar cine-i ascultă?

Marcere din centrul stâng a atacat ministerul, dar cel puțin în mod cuviincios, dl Floquet, prin termeni necuviincioși, osândindu-l și numindu-l incapabil.

La primirea pe care mareșalul a făcut-o la 12 l.c. el și-a rostit de mai multe ori intențiile. La formarea cabinetului a avut de gând a propune pace partidului radical. Camera i-a răspuns printr-o declarație de război. În Consiliul de miniștri de la 13 c. el a vorbit tot astfel, deci s-a luat hotărârea ca miniștrii să ocupe locurile lor în Cameră și în Senat. Se crede apoi că Senatul va fi întrebat să se pronunțe asupra votului Camerei, care e cu totul neconstituțional, căci, prin Constituție, prezidentul republicii are hotărât dreptul de a-și compune ministerul din persoane care nu fac parte din Parlament. Cum se va rezolva și acest nou conflict nu putem ști.

20 noiembrie 1877

„«ROMÂNUL» ÎȘI FACE OBICEIUL…”

„Românul” își face obiceiul, rupând din nou pasaje din context și după plac din „Presa” și comparându-le cu opiniunile emise de „Presse” din Viena. Deci găsește că maniera de a vedea a centrului și a jurnalisticii austro-ungare este identică.

În fine, „Românul” vine la concluzia:
1. că bărbații din centru se unesc în privirea intereselor comerciale și politice ale României cu bărbații din partida radicală din Ungaria; 2. că radicalii din Ungaria, uniți cu foștii colegi și amici ai dlui Catargiu simt și înțeleg mai bine decât guvernul interesele României; 3. că, după radicalii din centru, România ar fi câștigat încrederea împăratului Rusiei dacă oștirea noastră nu mergea la Plevna; 4. că Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru națiunea română stimă dacă stătea la malul Dunării. „Românul” e de o opiniune contrarie. Ușoară treabă să susții antiteza când ți-ai așezat teza de combătut după plac.
Întâi deducerile din articolele „Presei” sunt trase de păr; al doilea, nu este adevărat, o mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii dlui Catargiu ar fi susținut vreodată ca armata română să stea la Dunăre, „să ceară pomană de la împăratul Rusiei și ajutor material de la Austro-Ungaria” (ipsissima verba ale „Românului”).
Toate aceste insinuațiuni de leznațiune și de înaltă trădare, făcute pentru a ponegri pe potrivnicii politici, ar fi absurde dacă … n-ar răsări dintr-un izvor și mai rău, din rea-credință.

24 noiembrie 1877

„«ROMÂNIA LIBERĂ» VORBEȘTE…”

„România liberă” vorbește despre deschiderea Parlamentelor, se bucură că nu s-a validat de-ndată alegerea a doi deputați, în sfârșit ajunge la proiectul de răspuns pe care Camera-l pregătește Prea Înălțatului nostru Domn, ca formă, zice „R.L”, este o bună compunere retorică în stilul cronicarilor, ca fond e o parafrază a mesajului tronului. Drept că autorul răspunsului a oblicit cum se scarpină și tușesc cronicarii, este întrucâtva materialul lor de cuvinte, nu însă spiritul lor.

Bătrânii noștri erau oameni cuminți, ei spuneau simplu, fără înconjur și fără vorbe late ceea ce știau și simțeau într-adevăr. De unde și până unde pot ei aduce câtuși de puțin cu stilul afectat și căutat al lui Lope de Vega al României?

24 noiembrie 1877

La 21 a curgătoarei luni garda cetățenească din București a fost strânsă să facă paradă, fiind menită a i se întâmpla onoarea de a fi revizuită de-a lungul de domnul inspector. Cu mare ce s-au adunat oamenii, unii de pe la 7 dimineața, alții de pe la 8 și, în sfârșit, au ieșit la maidan, comandați de grade superioare, alese pe sprânceană. În acea zi caii sacagiești au avut căutare, iar gospodarii din linie au avut de ce face haz. Ici am recunoscut pe respectabilul sir John Palstaff, care de un veac nu și-a văzut genunchii de grosimea inimii, mânuind cu mândrie frigarea, călare pe un cal șchiopătător și semănând mai mult a saltea de puf îmbrăcată militărește dincolo de altul spițelat și întreprinzător, aducând ca două picături de apă cu eroul lui Cervantes de Saavedra.

În sfârșit, din hop în hop, cu chiu cu vai, mai cu opintele, mai cu sughițuri, s-a înjghebat oastea de strânsură a lui Berlicoco Voievod, așteptând cu nerăbdare ceasul cel de fericire, când dl inspector va răsări ca Făt-Frumos din poveste, spre a o muștrului. Bietul Papură Vodă! Cum s-ar fi bucurat el, cum și-ar fi unit mâinile pe burtă privind „această” a patra putere în stat și a cincea roată la car!

Linia făcea aluziuni perfide asupra șefilor aleși.

„La plăcinte înainte, da’ la război înapoi!”. „Tată, am prins un tătar. – Adu-l încoace, fătul meu! – L-aș aduce, da’ nu mă lasă!” „Ia-l de pe mine că-l omor!” Și câte altele.

Așa-s oamenii, bată-i norocul. Când văd cu ochii, parcă dracu le-ar fi șoptit-o la ureche.

Astfel, de la opt dimineața și până la cinci seara oamenii au fost luați de la prăvălii, de la interesele lor, pentru…? Pentru ca inspectorul să vină, să se uite câteva minute la ei, de li-s frumoși ochii și apoi să plece cu Domnul, fără a comanda cea mai mică mișcare, fără a face nici un fel de exercițiu.

În fine iată și dl inspector. Inspectează d-lui cât inspectează, până se ajunge la dl Nacu, profesor la universitate, căruia-i ține un evloghion bine simțit, recunoscând că înțelege a-și face datoria cu scumpătate. După ce-au făcut și trebușoara asta, dl inspector se duce în … treaba sa.
Adevărat! Bine-și făcuse dl Nacu datoria și cu bună rânduială i se făcuseră laude. Tocmai cu un ceas mai înainte îl adusese un sergent pe sus și cu nepusă-n masă la îndeplinirea sfintelor datorii liberale.

Vorba lui Sandu-Napoilă: „De, boieri dv., pe lângă bejănie și caraghioslâc!”

25 noiembrie 1877