Nu există nimeni care să înlănţuie, nimeni care să acţioneze, nimeni care să aibă nevoie de eliberare şi nimeni care să fie eliberat”, iar pe de altă parte, există necesitatea ca aceste fraze să nu fie înţelese în litera lor, căci, aşa cum se spune, ele nu ar invita atunci decât la o amorţire spirituală şi la un situaţionism pueril care fac ca orice tentativă de eliberare spirituală să devină lipsită de sens.
Neavând totdeauna şansa sau neşansa, depinde cum o privim, de a fi proiectaţi brusc în realitatea „stării naturale” cu puterea unui cataclism şi chiar împotriva voinţei (aceasta nu se produce uneori decât cu totul excepţional), noi ne vedem constrânşi să folosim un mijloc oarecare, să utilizăm cârjele.
Trebuie încă de la început să admitem că realitatea nu este supusă schimbării, decât dacă considerăm că ea evoluează în funcţie de conceptele pe care noi le folosim pentru a o aborda. Tot ceea ce se schimbă este doar funcţionarea noastră în cadrul proceselor de REZONANŢĂ în raport cu ea. Cei pe care îi numim „eliberaţi în viaţă” pot afirma, fără să rişte nici cea mai mică impostură, că lor nu li s-a produs mai nimic. Ei funcţionează atunci pe deplin armonios, într-o realitate ULTIMĂ care nu are nici început şi nici sfârşit.
Pentru imensa majoritate a oamenilor care funcţionează exclusiv în dualitate, în instituţii sociale şi care respectă coduri morale bine definite, pentru cei care se află într-un timp cronologic ce are o istorie şi un spaţiu cu două dimensiuni, trecerea la conştiinţa iluminată totală reprezintă o experienţă bulversantă. În schimb, pentru înţeleptul care este ferm ancorat în această stare de conştiinţă şi, începând chiar cu momentul în care el o trăieşte plenar, nu mai există niciun fel de experienţă.
Pentru o fiinţă umană obişnuită înecată în agitaţie şi în preocupările sale de tot felul funcţionarea unui „eliberat în viaţă” nu poate să rămână decât o enigmă şi un paradox. De altfel, cel mai adesea ea nici nu-şi dă seama că ar exista vreo diferenţă, căci adevărul realizat nu prezintă niciun fel de particularitate aparentă. Nici măcar nu are vreun sens să vorbim despre el, căci este imposibil să pretindem că am putea vreodată să-l înţelegem atâta timp cât noi ne complăcem în condiţia noastră obişnuită. Ar fi o absurditate şi o înşelătorie.
Atunci ce să facem și ce să nu mai facem? Să nu mai facem nimic. Dar noi ştim, nonacţiunea nu înseamnă nimic! Care este, prin urmare, atitudinea justă care va face cu adevărat din nonacţiune o realitate a trezirii, şi nu o toropeală? Cum să facem ca să evităm luarea voluntară a unei atitudini? Şi cum să reuşim să uităm de noi înşine fără a adormi?
Cum ar putea atunci exista vreo tentativă cât de mică, o aparenţă cel puţin de a efectua un exerciţiu, dacă dorinţa de a ajunge undeva anume este absentă? Fără dorinţă, fără efort şi fără voinţă, fără speranţa vreunui rezultat, fără a face, noţiunea de scop pare ea însăşi o inconsecvenţă, o abstracţie, ca să nu spunem o absurditate. Dar cu toate acestea, absurdul posedă totuşi o putere ascunsă! Nonacţiunea aparţine ordinii lumii, armoniei cosmice (macrocosmice), DHARMEI. Acţiunea aparţine logicii lumeşti.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
