– Acum o săptămână, Parlamentul nu a reușit să modifice Constituția prin introducerea vectorului de integrare europeană, din cauza că PL și PLDM au insistat ca, la pachet cu această propunere, să se voteze neapărat şi modificarea art. 13 cu privire la limba de stat. Să fi fost și tu deputat, cum ai fi procedat?

– Jocul de-a „să fi fost” nu mă prinde – din simplu motiv că niciun partid din actualul Legislativ nu mă reprezintă; cel mult, pot lua atitudine faţă de jocul politic impus de PD, în pre-startul campaniei electorale. Sunt convins că PD a mizat de la bun început pe refuzul PL şi PLDM (care trebuie să se delimiteze cu orice preţ de actuala guvernare, dacă vor să mai prindă un loc în viitorul Parlament) de a vota modificarea Constituţiei, cu sau fără art. 13 – ceea ce face din partidul aspirator (dacă luăm în calcul numărul de transfugi dinspre celelalte partide spre PD) nici mai mult, nici mai puţin vasul-amiral al integrării europene, iar din „omul-de-marţi” campionul democraţiei (asta în ciuda faptului că, fără a deţine nicio funcţie în stat, a avut o întrevedere cu preşedintele Turciei, Erdogan). Mai mult decât atât, dacă punem la socoteală toate derapajele democratice, de la instalarea Guvernului de Miază-Noapte încoace, cu modificarea Codului Electoral şi invalidarea alegerilor din Chişinău, cred că orice iniţiativă legislativă a PD-ului constituie încă un „sat Potiomkinian” menit să arunce praf în ochii europenilor, şi trebuie tratată ca atare – prin refuz. Cât despre art. 13, de tristă faimă, dă-mi voie să închei cu un (propriu) „Amendament la Articolul 13 al Constituţiei Republicii Moldova: Cum ai/ liiiinge/ de bună/ voie la/ – 20 C/ şinele/ de cale/ ferată/ în urma/ trenului/ care ţi-a/ deportat/ neamu-n/ Siberia,/ iată ce/ vrea să/ spună/ a vorbi/ limba/ moldovenească!”

„RM este o pată pe obrazul Europei”

– Totuși, cine și din ce motiv crezi că e interesat să nu avem limba română în Legea
Supremă, pentru că toate guvernările din 1994 încoace refuză să atingă „sfânta sfintelor”, art. 13, care, în formula actuală, este totuși o pată pe obrazul nostru?

– Şi R. Moldova nu este o pată pe obrazul Europei, după căderea Cortinei de Fier?! Din punctul meu de vedere, însăşi clasa politică din RM îşi are rădăcina & raţiunea de a fi în această danga ce ne înfierează ca robi ai unui Imperiu din care, mintal, bună parte a populaţiei nici n-a ieşit. Totodată, art. 13 e o dovadă în plus că, din punctul de vedere al dreptului internaţional, nu de la Moldova lui Ştefan ne tragem, ci de la RASS Moldovenească, din 1924, cu – prima! – capitală la Balta. A-l dezavua înseamnă a recunoaşte unitatea poporului român, ceea ce feudalilor de la noi, de orice culoare, nu le convine în ruptul capului. În acest sens poziţia adepţilor acestuia nu se deosebeşte principial de recenta declaraţie a (turcitu)lui Dodon care afirmă sus şi tare că „Găgăuzia constituie garanţia (sic!!!) statalităţii Republicii Moldova”.

– Fiind în Anul Centenar, având multe partide și mișcări unioniste, poate că ne vom uni cu România?

– Am mai avut un campion al unionismului, acum purtător de cuvânt al lui Aleksandr Dughin, ideologul Kremlinului, în spaţiul basarabean – şi la ce ne-a folosit?! Înclin să cred că, înaintea retoricii naţionale, imperativele ce ţin de libertăţile fundamentale – civice, economice, ale conştiinţei etc. – trebuie să stea în capul mesei. În acest sens, mai degrabă modelul Ţărilor Baltice mi se pare demn de urmat – sigur, cu adaptarea la condiţiile noastre, şi anume ţinând cont că România este deja membru NATO şi al UE. Cred că şi clasa politică românească ar trebui să-şi asume acest imperativ, iar aniversarea Centenarului constituie un bun prilej, vai! ratat per ansamblu. Fiindcă una e să acorzi cetăţenie românească – râvnită de mulţi moldoveni pentru a putea lucra legal în UE –, şi cu totul altceva este să implementezi o politică de lungă durată transpartinică în vederea idealului Unirii.

„O componentă importantă a culturii politice este cultura propriu-zisă”

– Dumitru Diacov spunea că la noi multe probleme rămân în suspans din cauza lipsei culturii politice. Ce înseamnă o astfel de CULTURĂ, în opinia ta?

– Şi Dumitru Diacov n-a deţinut – şi mai deţine! – puterea?! Prestidigitaţiile dânsului, mai întâi ca preşedinte al Parlamentului ce-l scotea din cărţi pe preşedintele RM de atunci, Petru Lucinschi, apoi ca om care a făcut şi desfăcut alianţe şi cu PCRM, şi cu partidele de dreapta, ar fi suficiente pentru a redacta o versiune moldavă a Principelui lui Machiavelli. Ei bine, eu cred că, în democraţiile cu tradiţie, cultura politică emană de la societate, mai puţin de la clasa politică, ceea ce presupune că intelighenţia trebuie să-şi asume rolul de camerton al societăţii, mai puţin cel de agitator & agent electoral, cum s-a întâmplat la noi cu apelurile uniunilor de creaţie întru susţinerea cutărui sau cutărui preşedinte, în realitate „luarea de frate cu dracul până treci podul”. Or, o componentă importantă a culturii politice este cultura propriu-zisă: literară, muzicală, cinematografică etc. şi asta deoarece, înainte de fi o specie biologică, omul constituie un produs cultural. Aşadar, nu animal politic, ci produs cultural – animal te naşti, produs devii.

– În politică nu poți să crești nici să te menții dacă nu minți. Politica și adevărul sunt chestiuni incompatibile, pentru că lumea adoră să fie manipulată. În ce măsură poate minți un politician?

– Mă tem că nu-s tocmai omul potrivit ca să răspund la această întrebare, şi asta dintr-un motiv „profesionist” – am învăţat pe pielea mea că, dacă vrei să fii credibil în ceea ce faci (în cazul meu, în ale literaturii), trebuie să spui/scrii exact ceea ce simţi și în felul în care crezi, cu riscul de a fi… dezavuat (inclusiv, de apropiaţii tăi; bine zis: „Omul este ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează”). Aşa cum a făcut-o, la noi, regretatul poet Eugen Cioclea. (Alt nume de citat, Paul Goma – campionul en-titre al lui franc-parler.) Scena politică europeană a secolului XX are câteva figuri credibile de politicieni culţi – aş evoca două personalităţi de mare anvergură: Charles de Gaulle şi Winston Churchill. Mă întreb dacă, dintre contemporani, Angela Merkel se ridică la înălţimea acestora.

„În zorii zilei/ Dumnezeu cădea/ ca roua…”

– Scriai și tu despre recunoașterea de către Constantinopol a autocefaliei Bisericii Ucrainene, reprezentanții căreia sunt, de fapt, niște persoane foarte dubioase. După cum afirma și scriitoarea Moni Stănilă, care e și teolog, avem de a face cu o problemă administrativă, dar nu harică, care putea fi soluționată altfel, fără dezbinare, însă s-a ajuns decizii radicale din motive politice. Adică, iarăși prin minciună. Cum putem supraviețui în fața acestor minciuni, ca să ne păstrăm conștiința curată?

– Ţin să precizez că am scris despre „bunul creştin” Igor Dodon care-l invită pe musulmanul Erdogan la inaugurarea Preşedinţiei RM, şi totodată ia parte făţiş Bisericii Ortodoxe Ruse – schismatică în raport cu Patriarhia Constantinopolului. Îmi pare rău s-o spun, dar nu mă simt reprezentat de instituţia bisericii – c-o fi Mitropolia Moldovei, c-o fi Mitropolia Basarabiei – în nevoia mea de dumnezeire, chiar dacă pentru câţiva ierarhi am toată stima. Să fie o carenţă a caracterului meu? O consecinţă a „educaţiei ateiste” din şcoală? O lacună a felului meu de a fi, care caută o comunicare direct cu Cel de Sus. Ce intuiţie formidabilă a avut, în 1992, criticul Cistelecan când scria despre cartea mea „Levitaţii deasupra hăului”: „În sufletul ortodox al lui Galaicu-Păun zace un protestant, şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curând o tradiţie catolică decât una bizantină“. Ce-i de făcut? De citit – nu doar de citat, pe sărite – Biblia, de trăit conform învăţăturilor profunde ale acesteia, filtrate prin experienţa de viaţă (şi nu luate à la lettre), de pus credinţa înaintea confesiunii, câte şi mai câte. Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, cel mult pot să îndemn la înţelegerea Celuilalt (în termeni biblici, Aproapele) – aproape rimbaldian: „Je est un autre” („Eu este un altul”).

– Cine e Dumnezeul tău, Emil, și unde e el?

– Cuvântul. Nespus de, şi totuşi de nespus. În cazuri fericite, revelat: „În zorii zilei/ Dumnezeu cădea/ ca roua: pretutindeni”. În tot cazul, împărtăşit: „Imitatio/ Christi/ la scară/ umană, din/ Eli Eli lama/ sabachthani/ nu reţin/ decât lama/ pe limbă/ în chip de/ ostie, spre/ a adeveri –/ de la Ioan,1:/ 1-10 citire –/ că abia/ cu preţul/ sângelui/ cuvântul/ se face/ materie”.

– Poetul Eugen Cioclea, a fost un ateu convins toată viața. Dar, în ultimul an, la el în apartament a apărut o icoană… Spunea că și-a dat seama că Dumnezeu totuși există. Și tot atunci s-a mărturisit unui preot pentru prima și ultima dată. M-a uimit, sincer. Ce s-ar fi putut întâmpla cu el?

– Eu l-am cunoscut în îndepărtatul decembrie 1986, la Moscova, când venea „vâjâind” – ca un „meteorit tungus”! – în literatură, încă roşcat (ca Iuda, în iconografia creştină!), dar deja „argintat” pe ici-colo, iar imaginea pe care o degaja era cea a unui om care nu se teme nici de dracu’, nici de Dumnezeu. O fi fost el ateu în sufletul lui, dar nu dădea cu barda-n Dumnezeu. Și, categoric, avea un suflet generos! Din păcate, nu l-am mai regăsit pe ACEL Cioclea din anii 1986-1989, la revenirea sa în Chişinău, pe la începutul anilor 1990. După ce că i-au spart capul cu o sticlă de şampanie la Moscova, infirmitatea l-a marcat şi fizic (a început să se bâlbâie, de unde cândva îşi recita ca nimeni altul poemele, nu-i aşa „declarative”?!) şi uman. Ceva s-a frânt în Cioclea, nu de la bătaia aceea, ci de la neprimirea – din partea colegilor de generaţie(-ii, ’70 & ’80, strălucind prin absenţă la lansarea volumului antologic „Daţi totul la o parte ca să văd”), din partea scriitorilor români (doar Muşina şi Cistelecan l-au recunoscut, din prima!)? – cu care a fost întâmpinat, tocmai el care ar fi fost îndreptăţit să se aştepte la ceva mai mult. Mai cu seamă la Chişinău, Cioclea a fost un neadaptat, în ciuda acelei perioade ambigue în care exersase funcţia de redactor-şef la „Tineretul Moldovei” (de unde ar fi vrut să facă – a şi făcut, un singur număr! – o revistă polemică, Poligon), din care n-a ieşit bine. De ce crezi că pusese preţul de 111$ volumului său din 2001 „Daţi totul la o parte ca să văd”, scos la editura „Cartier”? Din scârbă și provocare, cu o ultimă zvâcnire de orgoliu! Iar în ultimii ani trebuie să se fi simţit înfrânt, poate de-aceea s-a şi mărturisit unui preot (cui anume?) – tocmai el, care în poezie se lua de barbă cu însuşi Creatorul!

– Vorbeai de antologia cu poeziile sale, selectate de tine, apărută recent la „Cartier”. Care e deosebirea între acest volum și cartea „Antologic”, apărută la aceeaşi editură acum patru ani?

– În octombrie 2013, la doar câteva zile de la moartea lui Cioclea, mă întâlneam cu Laura, fiică-sa, în vederea alcătuirii unei antologii (nu-i mai puţin adevărat că discutasem şi cu Eugen, în mai multe rânduri, despre un posibil volum antologic în seria „Cartier popular”) – anume ea mi-a pus în braţe toate manuscrisele lui de ultimă oră, din care am putut selecta un prim grupaj cu șapte inedite. Şocul dispariţiei lui Cioclea a fost atât de mare, încât tot ce-am putut face la acea oră a fost să-l mai „reţin” printre noi, cu o antologie „ad-hoc”, însumând doar 101 poeme, fără nici un studiu introductiv. Din contră, prezenta ediţie, „Daţi totul la o parte ca să văd”, este şi prima a unui autor basarabean din seria „Cartier de colecţie”, Cioclea învecinându-se cu Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Alexandru Muşina ş.a., şi conţine o biografie adusă la zi, o duzină de inedite, precum şi un cuvânt-înainte al subsemnatului. În plus, ţinuta de Haute couture, datorată pictorului Vitalie Coroban, conferă poeziei un cu tot alt statut decât cel de cenuşăreasă, cu care ne-am (ne-au?!) obişnuit. Fără doar şi poate, Cioclea e un Mare Poet, iar prezenta ediţie e chemată să-l pună în valoare.

Sură foto: stiripozitive.eu

„Demersul său poetic a tăiat un adevărat bulevard în literatura noastră!”

– De ce ai pus titlul antologiei „Dați totul la o parte ca să văd”, după cum s-a mai numit o altă carte a lui Cioclea?

– Cred că este un titlu care i se potriveşte, prin tonul uşor grandilocvent și anvergura de poeta vates, şi dacă Cioclea ar fi fost în viaţă, m-aş fi prins să-l conving să-l păstreze pentru o antologie cvasi completă de autor. Un titlu care-l face nu doar VIZIBIL, ci-l aduce în prim-plan, pus în lumină, în toată splendoarea (despre mizeria condiţiei de artist, vezi Prefaţa). Un titlu care-l prinde (iar memoria mea imediat scoate poezia „Prindere de câine roşcat”!), şi care rămâne în ureche. Un titlu activ, cu două verbe, făcând tabula rasa, dar şi instituind o nouă realitate, cea a poetului vizionar. (În paranteză amintesc că şi Radu Vancu reţinea, pentru antologia lui Muşina din „Cartier de colecţie”, titlul ultimului volum antum al poetului braşovean, „Regele dimineţii”).

– La înmormântarea lui Cioclea, spuneai că versurile sale ar trebui să facă parte din programul de învățământ și măcar un liceu sau o stradă să-i poarte numele. Dar nu s-a întâmplat nimic. De ce, cine e de vină?

– Eu cred că Cioclea este un poet canonic al literaturii române de pretutindeni, iar postumitatea îl va aşeza unde i-i locul, în raftul întâi. Deocamdată, pot să confirm că, după ce am proiectat filmul documentar „Eu, Geniu Cioclea”, realizat de Violeta Gorgos, directoarea Gimnaziului din Terebna a făcut un demers la Ministerul Educaţiei pentru ca instituţia să-i poarte numele poetului (Eugen făcuse aici clasele 1-8, cu menţiune). E un prim pas. Un altul, numirea unei biblioteci din Chişinău „Eugen Cioclea”, urmează. Laura, fiică-sa, îmi vorbea de o posibilă donaţie a bibliotecii personale a lui Cioclea unei biblioteci municipale. La fel, şi un festival de poezie tânără. În acest sens, antologia proaspăt apărută e un adevărat cap de pod. Nu voi da vina pe cei care n-au făcut nimic, prefer să pun eu (& „Cartier”-ul) osul la treabă…

– La Chișinău, s-a propus Consiliului Municipal să numească o stradă în numele lui Cioclea și consilierii au fost de acord, apoi au uitat. Acum ei spun că nu au străzi și trebuie să așteptăm până se va construi o stradă nouă, deși mulți dintre ei nici nu știu cine e Cioclea…

– Poezia lui Cioclea trebuie făcută publică, nu pur şi simplu cunoscută, ci intrată în conştiinţa oamenilor. Căci, la drept vorbind, demersul său poetic a tăiat un adevărat bulevard în literatura noastră! Abia atunci putem să le cerem unor consilieri municipali să ştie cine-i Cioclea. Nu-i mai puţin adevărat că, acum cinci ani, mulţi funcţionari s-au bătut cu pumnul în piept că vor face și vor drege, şi nimic! Tocmai de aceea cred că, dat fiind publicarea antologiei și turnarea filmului documentar, bătălia (canonică!) pentru Cioclea trebuie reluată, cu forţe proaspete!

„Valoarea unui scriitor nu stă în premii”

– Cum crezi, de ce un poet atât de mare a fost marginalizat și batjocorit de colegii săi, inclusiv de marele Vieru atâta timp cât era viu, în timp ce mulți „scriitori goi și inutili” erau aplaudați? Și cred că, dacă Cioclea ar fi fost mai lipsit de demnitate și mai ipocrit, și-ar fi făcut un nume încă de atunci. De ce?

– Nu răspund pentru alţii, dar, sigur, a fost dureros pentru mine să văd cum şi după moarte îl „boicotează” colegii, strălucind prin absenţă la lansarea antologiei, pe 11 octombrie curent, la Librăria din Centru. Ce altceva pot să spun?!

– În același timp, avem mulți așa-ziși scriitori, care la noi ajung pe neprins de veste pe toate „tablele de onoare”. Cum ar fi cazul lui Traian Vasilcău, care „te-a privat” de Premiul Național. Știind că a plagiat din Doina Uricaru și văzând că i se acordă acest premiu, ai renunțat tu la acest premiu. Cine și cu ce scop promovează astfel de indivizi?

– Valoarea unui scriitor nu stă în premii, ştim cu toţii asta, iar de când doi ani la rând Premiul Naţional le-a fost acordat unor impostori, în 2016, în domeniul Literaturii, şi în 2017, în al Ştiinţei, s-a compromis însăşi instituţia Premiului Naţional, relansată acum vreo zece ani, odată cu încununarea lui Ion Druţă şi Eugen Doga (câte un milion de lei pentru fiecare). Am protestat, în 2016, cu succes într-o primă fază. Amintesc că, în aceeaşi zi în care postasem pe blogul meu de pe Radio „Europa Liberă” textul ce denunţa scoaterea pe „tabla de onoare” a unui plagiator, premierul Pavel Filip îi retrăgea acestuia premiul, dar cum insul era recompensat „pe linie partinică”, ca blogger al PD-ului, până la urmă tot a fost chemat, adevărat, pe uşa din dos, ca să i se dea… la plic, mai mare ruşinea! În 2017, la fel am scris despre un alt pseudosavant, fără succes însă, de vreme ce ipochimenul a fost cocoţat şef al Consiliului Audiovizualului. Atunci mi-am zis: şi dacă regimul chiar se simte cu adevărat REPREZENTAT de asemenea „scriitori & savanţi”, să-i fie de bine!

Sură foto:stiripozitive.eu

– Totuşi, cum obţin aceşti oameni Premiul Național? Îl cumpără sau…? Cat ar costa el oare?

– Mai degrabă, ei au fost cumpăraţi – mult înainte de obţinerea premiului, fie ca troleri sau bloggeri de partid, fie ca băgători de seamă! Costă onoarea – şi a celor care îl primesc, şi a celor care îl acordă.

– Dacă premiile astea nu se acordă după merit, cine și cum alege laureații?

– Uniunile de creaţie, ministerele de resort… ce ştiu eu?! Din păcate, procedura nu-i câtuşi de puţin transparentă, iar rezultatele sunt cele pe care le ştim. Oricum, după ruşinea din 2016, am întors pagina. Nu cred că mai contează!

– Tu cum ai obținut Premiul Național în 2015?

– Prima oară când USM m-a înaintat la Premiu, în iulie 2012, nici nu eram în ţară – eram plecat cu o bursă la Pecs, Ungaria. A fost anul lui Andrei Strâmbeanu, A.S.-ul din mâneca „Alianţului”. În 2013, a fost Anul Vangheli, pe merit! În 2014, Consiliul USM, din care făceam parte la acea vreme, l-a înaintat pe Paul Goma, dar fiind că am votat şi eu pentru ilustrul nostru om de litere şi mai ales de cuvânt, am considerat de bun simţ să-mi retrag candidatura propusă între timp de minister în favoarea lui Goma, făcând un apel în acest sens. În fine, în vara lui 2015, îmi apărea la Cartier antologia „Arme grăitoare”, iar în august mi se acorda Premiul. Nu am apucat să mă bucur, căci în 2016 mi s-a întors de el, şi… n-am cuvinte!

„Goma nu este doar un scriitor și un disident, ci, în primul rând, un Simbol”

– Atunci când a fost premiat Traianus (Vasilcău), ai întors diploma, ai scris vreo cerere? Spuneai că ești gata să mături străzile din contul celor 100 de mii de lei sau să faci altă muncă în folosul statului. Ai discutat cu cineva despre asta? Sau poate că, oficial, ai rămas ca deținător al premiului?

– Am scris că renunţ la premiu în ziua în care s-au anunţat numele câştigătorilor (şi al plagiatorului, printre astea!). I-am chemat şi pe ceilalţi laureaţi să procedeze la fel. În aceeaşi zi, prim-ministrul îi retrăgea premiul lui Traianus, iar pentru mine afacerea era ca şi încheiată. De unde puteam să-mi imaginez că, la începutul lui octombrie, insul va fi chemat la Guvern pentru a i se da nenorocitul de premiu – asta după ce câţiva membri ai Juriului, academicienii Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija, și preşedintele USM, Arcadie Suceveanu, i-au pledat cauza, validând astfel o… – zi-i să-i zic. Din clipa aceea, mi-am scos din CV referinţa la Premiul Naţional, şi totodată am trimis un memoriu pe adresa Cancelariei de Stat, întrebând care este mecanismul de returnare. N-am primit răspuns. În octombrie 2016, când acelaşi premier îşi revizuia hotărârea, după ce a făcut apel la „experţii” în domeniu citaţi mai sus, bănuiesc că, la presiunea „omului-de-marţi”, eram pe deplin edificat şi n-am mai avut nici o reacţie.

– Cum să înțelegem că Cimpoi, Dabija și Suceveanu au venit în sprijinul lui Traianus? Poate ei au descoperit în el un talent, pe care nu l-ai găsit tu?

– Rămâne pe conştiinţa lor, în ochii mei insul nu-i decât un versificator à la Păunescu, şi încă unul de duzină. Figurează cumva în vreo antologie sau istorie a literaturii? A scris vreun critic important despere el? Există în conştiinţa publică? Să nu ne răcim gura degeaba!

– De ce crezi că nimeni nu ți-a urmat exemplul de a renunța la Premiu?

– Dă-mi voie să-ți răspund tot cu o întrebare: Și Andrei Ţurcanu, criticul bătăios, care lua Premiul Naţional în același an, 2016, la aceeași categorie, Literatură, de ce nu a renunţat, de vreme ce trebuia să-l împartă cu o făcătură?

– Ai aflat cine anume de la minister te-a înaintat la Premiu în 2014, când era propus doar Paul Goma?

– În clipa când m-a sunat cineva de la minister, am spus tranşant că eu însumi am votat pentru nominalizarea lui Goma, ca membru al Consiliului USM, şi că nu voi depune niciun dosar. Mi s-a răspuns că este dreptul ministerului să mă înainteze, şi atunci am redactat un memoriu pe adresa Cancelariei de Stat, prin care renunţam la premiu ÎN FAVOAREA LUI PAUL GOMA, făcând totodată public textul.

– Dacă Goma este născut la Orhei, de ce țara noastră a refuzat să-i acorde Premiul Național? Prin ce putea să-i supere el pe guvernanții noștri?

– Cred că acest stat şi-ar fi dorit să-l folosească, într-o primă fază (sub preşedinţia lui Snegur, până prin ’92), pentru a-şi face o anumită imagine, tentative dezavuate de Paul Goma. După, n-a făcut nimic pentru a-l readuce acasă, în ciuda unei campanii mediatice foarte vizibile. Iar de când „acest stat” a căpătat trăsături tot mai pronunţate de „regim” – şi încă, al unui singur om, Goma este (tacit, căci cine ar spune-o pe faţă) persona non grata. De prin 77, Goma nu este doar un scriitor și un disident, ci în primul rând un Simbol. Arată-mi regimul care nu se teme de Puterea Simbolică a unor Oameni-Conştiinţe!

– Sau a fost vorba de vreo influență din exterior?

– Sigur că, după reacţia foarte supărată a unor foruri europene la recomandarea lui Paul Goma, de către USM, la Premiul Nobel pentru Literatură, în 2013, guvernanţii noştri au suflat şi în iaurt. Consider totuşi că, dat fiind meritele incontestabile ale ilustrului nostru pământean, i se cuvenea cu brio distincţia, şi încă înainte de Ion Druţă & Eugen Doga, luaţi laolaltă. Cum ar veni – un + un milion pentru Paul Goma!

– Despre ce foruri europene vorbești?

– La nominalizarea dânsului la Premiul Nobel, am văzut reacţii dure în Franţa, Germania ş.a.m.d. I se incrimina (vechea poveste!) „antisemitismul”, sigur pentru „Săptămâna roşie”.

– În același timp, preşedintele Nicolae Timofti i-a acordat cetățenia R. Moldova, dar nu a vrut să i-o acorde și soției acestuia, după exemplul Băsescu? Sunt niște jocuri murdare, dar cine și de ce le face?

– Nu mă taie capul cui i-a folosit acest joc dublu – de pierdut însă a pierdut societatea noastră, lipsită astfel de unul dintre puţinele repere morale. În mod cert, nu s-a dorit revenirea lui Goma acasă.

„Tănase îmi amintea de marile figuri ale publicisticii româneşti din perioada interbelică”

– Dacă vorbim de USM, ca instituție, ce scop are realmente această Uniune, dacă nu a intervenit prompt în această situație?

– „Viaţa literară e în altă parte”, ca să-l parafrazez pe Milan Kundera. De exemplu, în serile de joi de la Librăria din Centru, la Zilele Literaturii Române la Chişinău etc.

– În cazul ăsta, ce suport au scriitorii de la USM? Mă refer la tineri, în special.

– Şi tinerii caută suportul USM? Sau mai degrabă se coagulează în jurul lui Dumitru Crudu, la Atelierul „Vlad Ioviţă”, sau al lui Moni Stănilă de la Cenaclul „Republica”, ambele pe lângă Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”? În ultimul deceniu, au trecut sute şi sute de tineri pe la Librăria din Centru, la tot felul de lansări de carte & seri de poezie, şi doar o mână de scriitori. Asta îţi spune ceva?

– Scriitorii ar trebui să se implice în politică? În ce măsură?

– Scriitorii sunt chemaţi, prin însăşi raţiunea lor de a fi, să fie conştiinţa frământată a unei naţiuni și societăţi, nu să facă politică de partid. Când sunt mobilizaţi de cutare sau cutare partid sau mişcare socială, riscă să ajungă nişte agitatori plătiţi sau agenţi electorali. Dar, sigur, răspunsul poate varia în funcţie de societate și regim – contribuţia dramaturgului Vaclav Havel la Revoluţia de Catifea din Cehoslovacia nu a fost una decisivă?

– Unii consideră că intelectualii ar trebui să vină la putere pentru a schimba situația în țară. Dar așa intelectualitatea noastră ar putea să se corupă, iar noi să fim și mai săraci. Ești de acord?

– Cred că orice forţă politică demnă de acest cuvânt trebuie să conţină şi un nucleu dur de intelectuali – în nici un caz obedienţi! – care să gândească strategic, fără să fie neapărat scoşi în faţă ca nişte „mântuitori ai neamului”. Mai cu seamă libertatea de opinie – şi nu delictul de opinie, cum se întâmplă în regimurile autoritare – trebuie cultivată, şi cu asta ajungem de unde ne-am pornit. La Cultură – componentă esenţială a oricărei societăţi.

– Zilele astea s-au împlinit patru ani de când a decedat Constantin Tănase. Cum apreciezi publicistica sa?

– Indiscutabil a fost un condei inspirat, omul a avut vervă, mie îmi amintea de marile figuri ale publicisticii româneşti din perioada interbelică. Din nefericire, a trăit – şi s-a stins – în timpuri ticăloase, fără să-şi fi dat până la capăt măsura talentului. Dar cine se poate considera împlinit în aceste aproape trei decenii de independenţă?

– Spune-mi o poezie proprie despre Moldova.

– Pentru început, îţi mulţumesc că nu m-ai întrebat nimic despre cărţile mele – că tot n-am publicat nimic nou din 2009 (poezie) şi 2011 (roman) încoace –, ceea ce înseamnă fie că sunt suficient de cunoscut, încât nu mai e nevoie să se vorbească şi despre scriitorul Emilian Galaicu-Păun, fie nu prezint interes, şi atunci la ce bun?! În fine, poemul:

Genealogie

O mamă
de bătaie
trăgându-
şi-ooo! în
dorul lelii
dă naştere,
’n numele
Tatălui,
unei bătăi
soră cu
moartea –
vorba lui
Eminescu
la mare
oftică:
„…tu-i neamul nevoii!”

– Nu te-am întrebat despre tine, pentru că am vrut să vorbim și despre lumea care ne înconjoară. Îți mulțumesc de poezie și de interviu.