La alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, Vladimir Voronin și comuniștii lui au obținut 60 de mandate de deputat. Adică o majoritate mai mult decât suficientă pentru a guverna de unii singuri.
Dar… nu a fost suficient totuși. Le-a mai trebuit un mandat. Un singur vot! Ca să aleagă președintele. Și nu l-au găsit. Pentru că, la vremea aceea, Voronin nu avea niciun potențial aliat. Era singur împotriva tuturor. Prin urmare, ceilalți toți au strâns rândurile, s-au adunat grămăjoară și l-au izolat. Iar Voronin, care atunci umbla foarte înfoiat în pene și vedea totul de sus, de la înălțimea zborului de pasăre, n-a reușit să obțină acel vot blestemat, care i-ar fi permis să rămână la putere încă cel puțin patru ani.
Presa timpului a numit acel vot-lipsă VOTUL DE AUR.
După două tentative eșuate de a alege președintele, Parlamentul a fost dizolvat și au fost declanșate alegeri parlamentare anticipate. De această dată însă, comuniștii n-au mai putut lua majoritatea. Ca urmare, în doar patru ani, PCRM a ajuns un partid marginal, cu doar câțiva deputați în Parlament.
…
România anului 2019. Pe data de 25 noiembrie, au loc alegeri prezidențiale. Klaus Werner Iohannis, liderul informal al PNL și exponentul „dreptei” progresiste (un fel de Maia Sandu în varianta românească) obține o victorie zdrobitoare în fața contracandidatei sale, Viorica Dăncilă, premier al României și președinte al PSD (un fel de PSRM, în varianta românească). Scorul a fost aproximativ 67 la 33 la sută, în favoarea lui Iohannis.
După acest succes amețitor, dar și pe fundalul eșecului demoralizant al „stângii”, Iohannis, împreună cu partidele „de dreapta”, în speță PNL și USR-PLUS, au început să ceară insistent alegeri parlamentare anticipate și să caute modalități de dizolvare a Parlamentului. Cunoscută situație, nu-i așa? Da, exact cum s-a întâmplat după alegerile prezidențiale din Republica Moldova, desfășurate cu un an mai târziu.
Doar că, spre deosebire de Maia Sandu, eforturile lui Klaus Iohannis nu s-au încununat de succes, deoarece în România încă mai există Curte Constituțională…
Oricum, diferența în timp dintre scrutinele parlamentare post-prezidențiale, în România și Republica Moldova e de doar câteva luni. Adică, în România, alegerile parlamentare (ordinare) s-au desfășurat exact după un an de la prezidențiale, iar la noi, alegerile parlamentare anticipate vor avea loc după opt luni de la scrutinul prezidențial (cu patru luni mai devreme).
De ce am făcut această comparație? Pentru că situația din România și Republica Moldova, la acest capitol, seamănă izbitor. Atât în ceea ce privește contextul politic, cât și profilul politicienilor. Or, exact ca Maia Sandu, Klaus Iohannis și-a dorit la nebunie alegeri parlamentare, deoarece era convins că scorul său la prezidențiale va putea transpus și îl legislativ și transformat în mandate de deputat și senator. Dar nu a fost să fie. La parlamentare, partidul său (PNL) a acumulat doar 25 la sută din voturi, mult sub PSD, care a luat aproape 29%. Aliatul său natural, USR-PLUS, abia de a atins 15%, prin urmare, nici pentru un guvern de coaliție nu le-au ajuns voturi…
Împotriva lor au jucat doi factori. Primul — prestația lamentabilă, pe care au avut-o PNL și USR-PLUS în perioada care a urmat, și felul în care au gestionat creditul de încredere obținut la prezidențiale. Al doilea — apariția de nicăieri a unui nou jucător politic, AUR, care a atras, într-un mod suprinzător, o bună parte din votul anti-sistem.
Și ce au în comun cele două situații?, se vor întreba unii, probabil. Finalitatea. Morala e aceeași — când vrei să obții totul riști să rămâi fără nimic.
…
I-am auzit, în ultima vreme, pe unii fruntași ai PAS cum se laudau încrezuți că ei vor vor obține majoritatea la alegerile parlamentare anticipate și că nu vor avea nevoie de alianțe post-electorale. Între timp, Maia Sandu, liderul lor informal, pe care se sprijină încrederea lor în reușită, și-a dinamitat relațiile cu toți potențialii săi aliați. A rămas singură împotriva tuturor. Exact ca Voronin, în 2009.
Pe de altă parte, am văzut cum o victorie zdrobitoare la prezidențiale se poate tranforma într-un eșec, la fel de zdrobitor, la parlamentare. Prin urmare, băiețeii progresiști ai Maiei Sandu, care stau acum și împart pielea ursului din pădure, ar putea trăi o mare decepție, după aceste alegeri.
Pe lângă autoizolarea politică sinucigașă, acest partid a mai comis, cred, și niște greșeli tactice, care l-ar putea costa scump: s-a îndepărtat periculos de mult de unioniști, desconsiderându-i ostentativ, și a migrat mult spre stânga, încercând să cuprindă întreg spectrul politic moldovenesc. Dar, se știe, când încerci să iei un mănunchi prea mare, riști să-l scapi din mâini și să-l împrăștii pe jos.
Candidații Partidului Acțiune și Solidaritate mizează, la aceste alegeri, exclusiv pe transferul de imagine de la Maia Sandu către ei. Doar că Maia Sandu nu candidează la aceste alegeri, iar numele său nu figurează în buletinul de vot. Mai mult, legea îi interzice expres președintelui să se implice în campania electorală, adică își va putea susține partidul doar voalat, indirect.
În același timp, chiar dacă, aparent, mulți fac automat asocierea dintre Maia Sandu și PAS, s-ar putea ca lista electorală a acestui partid să respingă o parte importantă din potențialii votanți. Or, admiratorii Maiei Sandu vor trebui să voteze, de această dată, nu pentru idolul lor, ci pentru infatuatul Grosu, excentricul Alaiba, spumosul Popșoi, isterica Gavrilița și alți… începători politici dubioși. Și toți sunt foarte mititei, să recunoaștem, nici măcar nu apar în sondaje. Asta pe lângă faptul că sunt și destul de… antipatici. În plus, suntem abia la început de campanie electorală, dar oferta politică a „oamenilor buni” s-a dovedit a fi nu tocmai bună și deja a reușit să provoace scandaluri și retrageri rușinoase.
Așa că, atunci când se va produce „transferul de autoritate” dintre președinte și partid, probabilitatea ca o parte să se împrăștie „pe drum” e destul de mare.
Nu în ultimul rând, la fel ca în România, în perioada dintre cele două scrutine, prezidențial și parlamentar, a apărut și la noi un jucător nou. Cu același nume, AUR, și cu obiective similare. Doar că acesta nu mai vine de nicăieri, cum s-a întâmplat acolo, ci a trecut Prutul, având deja un nume și victorii importante în palmares. Adică AUR-ul moldovenesc nu e deloc singur, are o fracțiune importantă în parlamentul de la București, dar și o imagine de învingător, care contează extrem de mult în astfel de bătălii. Prin urmare, șansele ca acest partid să atragă votul românesc de dreapta, abandonat, în mod ofensator, de Maia Sandu, cresc de la o zi, la alta.
Întrebarea e dacă băiețeii aroganți de la PAS conștientizează că se pot trezi, după alegeri, că au nevoie de VOTUL DE AUR. Și că acesta ar putea veni numai de la AUR.
https://federiuc.net
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
