– M-am născut pe 3 februarie 1963 şi chiar îmi vine să spun că „țin minte cum m-am născut în cel mai frumos sat din lume”. Hiliuții Râșcanilor este un sat așezat într-o vale adâncă, dându-le prilej celor din împrejurimi să spună că ar fi fost întemeiat de niște hoți care se ascundeau pe aici. Nu știu care este adevărul, dar afirm cu toată certitudinea că, pe timpul colhozului, consătenii mei, dar și noi, copiii, știam să ne luăm bucățica de pe lanuri, din livezi și vii, cu o pricepere pe care cei de la conducere se prefăceau că nu o prea observă. O mare parte dintre noi venea din țărani expropriați, poate chiar deportați, într-un cuvânt, din oameni care înțelegeau că ni s-a luat totul. De aceea aveam dreptul moral să ne înfruptăm din ceea ce ne aparținea pe drept. Pe când aveam doar vreo patru-cinci anișori, m-am dus și eu cu un băiat mai mare la furat cireșe din livada colhozului, unde ne-a și prins paznicul, care era nașul de cununie al părinților mei. Fiind un om înzestrat cu mult simț al umorului, pe mine m-a dezbrăcat până la piele și mi-a zis să plec acasă, iar pe Mișa, prietenul meu, l-a legat de copac. „Am să mănânc întâi silese, să mă satul, s-apă m-oi dusi”, i-am zis nașului și am urcat în copac, așa cum mama mă făcuse. Curajul meu l-a înveselit pe paznic, care l-a dezlegat pe Mișa și ne-a lăsat să mâncăm pe săturate, și să ne mai umplem sânurile cu cireșe pentru mai apoi.

„Mi-am completat agenda până la data de 103 septembrie”

– În ce fel v-au marcat viața grădinița și școala?
– Până a merge la școală n-am prea frecventat grădinița. Cunoșteam de mic copil toate dealurile, pădurea și câmpiile, mă duceam și la filme pentru maturi, fiindcă îmi plăcea încă de atunci arta, îndeosebi cea cinematografică. Când am plecat la școală, mă cunoșteam cu mulți colegi încă de la jocurile din Valea Cucuieților, unde, în afară de toate, pășteam vacile sau rupeam și înșiram frunzele de tutun în zilele călduroase de vară… Aveam de lucru cu „iarba dracului” până aproape de Anul Nou, când răsuflam în sfârșit ușurați.

Chiar din clasa întâi, am fost băiat harnic, printre primii la învățătură, dar voiam să fac și ceva deosebit, să mă evidențiez. Astfel, la începutul anului școlar, mi-am completat agenda până la data de 103 septembrie. Iar când, la sfârșitul semestrului, mi-am luat tabelul de note, am mai adăugat câte un „cinci” – cea mai mare notă de atunci, și la alte materii, pe care le studiau elevii claselor superioare: geometrie, biologie, astronomie, fizică și altele. Tatăl meu, țăran simplu, s-a bucurat de succesele mele, însă frații mei mai mari m-au luat peste picior și am fost nevoit să șterg acele note cu lama de ras și apoi cu radiera. Am mai învățat la școală, că nu trebuie să mă urc în copacii din curte în timpul recreației – nici acum nu prea înțeleg de ce!, că nu am dreptul să trag fetițele de cosițe la lecții și este interzis să vii cu praștia la școală. Apropo, fiind pedepsiți, ne alegeam singuri varga cu care ne netezea învățătoarea noastră, aibă-o Domnul în pază în lumea celor drepți… Pe atunci nici nu-ți trecea prin cap să te plângi părinților, că o pățeai și mai rău!

„Că toate zilele-s de doliu/ De când Dodon e președinte!”

– Când și cum aţi început să faceți poezie?
– Prima poezie, din cele scrise în școală, am publicat-o în clasa a opta, iar prima epigramă, „Măgarul la oglinda apei”, în clasa a noua: „Privindu-se cu îngâmfare/ Măgarul zise ofensat:/ Cine-o mai fi și boul care/ Privește-n sus așa holbat?!…”. Este o minifabulă inclusă aproape în toate antologiile din țară, adică o reușită a unui puști care peste ani, iertată-mi fie nemodestia, consider că s-a realizat în domeniu.

Dragostea de copii și copilărie mă fac să comit și câte o epigramă școlară. Iată una dintre ele: „Sunt mic, dar merg cât ține satul/ La-nvățătoare cu uratul;/ De n-are bani, eu am s-o rog/ Să-mi șteargă-un „doi” din catalog!”. Cred că e și o amintire a mea, căci, deși am învățat bine, am luat și câte un „doi”, ca orice elev la locul lui… O altă epigramă, bună și pentru cei mari, fiindcă ține seama de anumite realități politice de la noi și de un personaj de pomină, sună astfel: „Întrebați în testul-grilă/ Cine este Moș Gerilă,/ Scriu copiii la sezon:/ Moș Crăciun al lui Dodon!…”.

– Să înțelegem că sunteți interesat și de politică?
– Am să vă mai spun una despre același personaj care n-a dorit să decreteze zi de doliu național pentru maestrul Ion Ungureanu: „N-a decretat-o din orgoliu, / Iar noi, din nou, luăm aminte/ Că toate zilele-s de doliu/ De când Dodon e președinte!”. Sau altă epigramă despre calea noastră ferată, moștenită de la ruși, care, spre deosebire de cea europeană, este mai lată: „E bună calea cea ferată,/ Dar inima îmi este arsă/ Că rușii au făcut-o lată,/ În loc s-o fi făcut întoarsă!”. Una dintre epigramele de acest fel a făcut istorie și circulă fără a i se cunoaște autorul: „Trenule, mașină mică,/ Eu ți-aș da-ntr-o zi toți banii/ Să-l aduci pe Ionică/ Și să-i duci pe toți Ivanii!…”. La fel de cunoscută este epigrama: „Ne-am adunat o sută-n piață/ Să protestăm că nu e viață,/ Când ne-am uitat, ce bucurie!/ Cu securiști eram vreo mie.” Aș mai putea ține un întreg recital la această temă, dar și la altele, însă, din păcate, nu veți avea loc în ziar.

Șapte ani de exil…

– Cum şi-au lăsat amprenta asupra celor scrise de dvs. studiile superioare, anii de muncă, familia, cărțile pe care le-ați citit?
– Din 1980, am învățat o jumătate de an la facultatea de Istorie a Universității de Stat, iar, după sesiunea de iarnă, m-am transferat la Litere. Mă săturasem de congresele partidului, de alte porcării ce ni se băgau pe gât și de care n-am scăpat definitiv nici la filologie, dar aici totuși am putut să mă dezvolt, citind literatură română și universală la biblioteca „Krupskaia”, astăzi Biblioteca Națională. M-am înscris acolo ca muncitor la uzina de beton armat, după cum m-a sfătuit să fac prietenul meu, Nichita Graur, coleg de grupă la filologie. La noua mea facultate, erau fete câte vrei, dar eu am ales-o pe cea mai dragă, pe Veruța, despre care maică-mea, când a văzut-o, mi-a zis: „Măi, Gheorghiță, fata asta îi cam țâfnoasă, vezi ce faci!”. Am ascultat-o și pe mămunea, cum se zice pe la noi, dar știți cum e – cu dragostea nu te joci! Pe urmă, când a mai trecut din focul dragostei, i-am scris câteva epigrame, răzbunându-mă într-un fel: „A înțeles iubita mea,/ Apreciind cu mintea-i trează/ Că-mi dau și viața pentru ea/ Și de atunci mi-o tot scurtează!…”. Sau alta: „Când m-ameți într-o rotire/ Parfumul diafanei rochii,/ Ne-am înțeles dintr-o privire/ Și toată viața ne-am scos ochii!…”. Încă una: „Soața mea cât a lipsit,/ Dusă pe-un meleag alpin,/ Am spălat și am gătit/ Pentr-un suflet mai puțin…”. Am înțepat-o cu o epigramă și pe soacra mea cea dragă: „Îmi vine soacra mea în ospeție/ Adeseori cu încă vreo amică,/ Nevoia, iată, după cum se știe,/ Nu vine niciodată singurică…”.

Cu Veruța m-am căsătorit când eram studenți în anul trei, iar după anul patru s-a născut Maria, fiica mea, cea mai deșteaptă și mai ambițioasă fată de pe lume. După absolvire, în 1985, am plecat la Tighina, ca „tineri specialiști”. Cei șapte ani petrecuți acolo, având în vedere atitudinea binecunoscută a „fratelui mai mare” în conflictul de pe Nistru, au fost pentru mine aproape ca niște ani de exil. Am plecat de acolo în dimineața zilei de 22 iunie 1992, când se lumina afară și mai încetaseră împușcăturile, căci era război în toată legea. Soția îl ducea pe viitorul nostru fiu sub inimă, în a noua lună, iar eu aveam grijă și de ea, și de fiică, ca să ajungem cu bine la Grătiești, unde locuim și astăzi. Cât urcam drumul spre Hârbovăț, îmi era frică să nu tragă în noi vreun lunetist beat și parcă simțeam în ceafă ținta puștii, până am trecut după deal…

Poliția apăra separatiștii?

– Aţi scris ceva, mai târziu, despre acele emoții?
– Nina Josu de la „Literatura și Arta” mi-a cerut în toamna anului 1992 pentru ziarul Fundației „Astra” o poezie despre Transnistria, iar eu nu aveam pe atunci nimic la îndemână. Am scris-o pe loc, în vreo zece minute, pentru că o aveam, probabil, scrisă în suflet și nu aveam nevoie de prea mult timp. Poezia se cheamă „Am avut noroc” și are un motto foarte sugestiv: „În primăvara anului 1992, la Tighina, mergeam cu fiica mea, elevă în clasa întâi, pe stradă și ea, speriată, mi-a zis: Tăticule, nu vorbi că vin gardiștii.”. „Am avut noroc/ Că nu ne-au împușcat gardiștii, cazacii/ Veniți din alt timp istoric./ Am avut noroc/ Că ne bocea mama în sat ca pe morți/ Și poate de-aceea/ Nu am murit./ Am avut noroc/ Că fiul meu/ În a noua lună de viață/ Tare mai dorea să vadă/ Cum arată sufletul mamei lui/ Privit din afară./ Am avut noroc/ Că ne mai aștepta cineva/ La nuntă, la hram/ Și cum era să venim noi morți printre vii?!…”.

– Ce vă amintiți despre evenimentele de la Tighina din acei șapte ani?
– Atunci am văzut și am auzit de toate, chiar și apeluri făcute la mitingurile separatiste de a merge prin tot orașul și de a se răfui cu moldovenii, românii și tot felul de dușmani, care se nășteau în imaginația lor bolnavă. Eram membru al cenaclului „Vatra”, unde veneau cei mai aprigi luptători pentru idealurile naționale din oraș și din satele vecine. Bineînțeles că asemenea apeluri m-au îngrijorat, iar temerile mele au fost întemeiate, pentru că foarte mulți moldoveni au suferit și continuă să sufere de pe urmele regimului autoproclamat.

M-a durut foarte mult, că atunci când poliția noastră mai controla orașul, separatiștii puteau organiza marșuri și mitinguri fără nici un fel de interdicții, pe când o mână de moldoveni, care au vrut să comemoreze ziua ocupației sovietice, 28 iunie 1940, au fost înșfăcați de aceeași poliție și duși nu se știe unde. Îmi stăruie și acum în fața ochilor chipul unui protestatar care abia de a reușit să se agațe de ștergătoarele de parbriz ale mașinii polițienești, în plină viteză. Am aflat apoi că a fost dus așa, întins pe capotă, până la sediul poliției. Când am vorbit despre aceste lucruri la Casa de Cultură din Varnița, am fost prevenit de un coleg cu care am lucrat la școala din acest sat, dar care era deja angajat în poliție, că aș putea avea neplăceri… tot din partea poliției. Cu șeful de atunci al comisariatului de poliție am dat ochii și la primăria Ungheni, unde mai mulți refugiați am fost invitați pentru a se vedea dacă merităm un acoperiș deasupra capului. Dumnealui venise de la Chișinău, ca reprezentant al Guvernului, și era mare șef de comisie. Evident că m-am întors și am plecat… Ulterior, am stat trei ani cu soția și cei doi copii la hotelul din Ungheni, un an – în căminul școlii de medicină, iar din 1996 mă aflu la Chișinău.

Oricum, acei ani mi-au dat o experiență necesară de viață, de altfel nu aș fi înțeles multe lucruri importante. Și nici nu aș fi râs cu atâta plăcere, căci, până la urmă, toate se așază la locul lor. Dacă ne gândim bine, umorul tot ar trebui să aibă un substrat de suferință, altfel omul numai se veselește în prostie…

Promit și uită

– Vă ajunge inspiraţie şi pentru a scrie altceva, în afară de epigrame, sau ele reprezintă tot sensul existenței dvs. creative?

– Am debutat în 1991 cu placheta de versuri „Floarea din inimă”, după care am mai scris și publicat poezii. Scriu texte pentru cântece, atât pentru interpreți maturi, cât și pentru copii, precum și texte parodice la alte piese. În toată această activitate e regretabil faptul că numele textierului aproape că nu e pomenit vreodată, chiar dacă muncești și pui mult suflet în ceea ce faci și nu câștigi nici un ban din lucrul făcut. Unii interpreți îți mai promit că-i vei însoți în turneele peste hotare sau te vor invita la vreun concert, dar totul se rezumă la promisiuni.

– Totuşi, ați participat și la unele concerte de la noi.
– Este adevărat, dar particip mai mult la concertele de la Filarmonică, organizate de Asociația „Flacăra Speranței”, la cele de la Palatul Național ale Renatei Verejanu sau ale lui Vlad Negruzzi. Și cam atât. Și umoristul Nicolae Hodină organizează un concert de 1 aprilie, la Teatrul de Operă și Balet sau la Filarmonică, unde sunt invitat și eu, pentru că i-am făcut o mulțime de texte. Dar pe alocuri uită și el să amintească cine este autorul textelor. Însă orice piesă, oricât de frumoasă i-ar fi melodia, nu urcă la înălțimea cuvenită, dacă nu are un text bun.

„Nu am multe cărţi, doar vreo zece”

– În situația respectivă, critică, după cum spuneți, pregătiți și alte apariții editoriale?
– Nu am multe cărţi, doar vreo zece la număr, unele în colaborare cu alții, dar urmează și altele. Una dintre ele, „O mie și una de epigrame”, editată în 2013, a luat premiul „Cartea de umor a anului” în România, dar și alte premii importante la concursuri din țară. Și alte cărți ale mele au fost premiate, dar cea menționată mai sus, fiind una de sinteză, este foarte importantă pentru mine. Să știți că din 2013 până în prezent n-am stat degeaba. Am susținut rubrici de epigramă, am participat la concursuri și s-a mai adunat ceva, de vreo carte, două. Pentru că epigrama nu se scrie ușor și apariția unei asemenea cărți la un interval de patru-cinci ani este ceva firesc. E mai bine să aștepte cititorul cartea, decât să nu-și găsească ea cititorul…

– V-ați făcut prieteni sau dușmani scriind epigrame?
– La această întrebare am să vă răspund printr-un epitaf pregătit deja: „La locu-mi de odihnă de sub cetini,/ Eu m-am retras extrem de mulțumit/ Că groapa mi-au săpat-o buni prieteni,/ Exact ce au făcut cât am trăit…”. Cât despre dușmani, iată una: „Dușmanul meu, un tip select,/ Nu bea, nu-njură, nu fumează,/ Nu are barem un defect/ Și asta chiar mă enervează!”. N-aș vrea să uit nici de prietenul Ion Diviza, cu care călătoresc prin România, pe la festivaluri. La un astfel de eveniment, n-am obținut nici eu, nici el, vreun premiu și am scris acest catren de ocazie: „Nepremiat, că nu-s chiar geniu,/ Sunt trist și-ndată plictisit,/ Dar mi-s nespus de fericit/ Că n-are nici Diviza premiu…”. Am adresat epigrame și altor confrați, care s-au supărat. Pentru că n-am mai vrut să-i fac vestiți, am încetat. Este adevărat că unele texte loveau mai jos de centură, ceea ce, în ultimul timp, se numește atac la persoană… În ceea ce-l privește pe Ion Diviza, el nu se supără niciodată și dă replica pe măsură.

„Au vrut să facă om din mine,/ Dar am ajuns epigramist…”

– Împliniți frumoasa vârstă de 55 de ani. Consideraţi că v-aţi realizat rostul?
– De când mă știu, mă mulțumesc cu puținul. Nu alerg după bani mulți, căci nu-mi ajung nici cei puțini, care – și aceștia – uneori îmi lipsesc. Nu fug după doi iepuri odată, dacă știu că am porcul în ocol. Nu sunt pretențios la mâncare, dacă am pe masă ce-mi trebuie. Mă mulțumesc doar cu mintea femeii, dacă e frumoasă, tandră, iertătoare. Și tot așa mai departe. Dar, dacă e să vorbim serios, a trebuit să fiu tot timpul angajat al statului și nu mi-am prea văzut de-ale mele. Vorbesc de creație, în primul rând. Nici în următorii 10-15 ani nu voi fi mai liber, deci, nu voi face chiar ceea ce-mi doresc. Poate că le pare unora că am făcut prea multe, dacă judecă după premiile pe care le am, dar abia de-mi pot permite să afirm că am făcut măcar un sfert din tot ce mă gândeam vreodată că aș putea face în planul creației. Cât privește familia, fiica este economistă cu studii la Iași, băiatul este medic cu studii terminate în același oraș, soția este doctor în pedagogie. Iar eu, iată cine sunt: „Profesori buni, dorindu-mi bine,/ Ghidați de-un spirit altruist,/ Au vrut să facă om din mine,/ Dar am ajuns epigramist…”.