Foametea din 1946 a fost un declic pentru ca unii oameni să-şi arate, aşa cum spunea undeva şi Moni Stănilă, cele mai nebănuite aspecte ale personalităţii lor. Dar ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai tare e că am găsit că foarte mulţi oameni s-au purtat admirabil, dând dovadă de generozitate, nobleţe, solidaritate, spirit de sacrificiu, largheţe sufletească sau, chiar, de eroism. Până acum auzisem doar că unii oameni, pentru a supravieţui, le-au luat părinţilor sau fraţilor lor şi pâinea de la gură. Nu e vorbă, povesteşte şi Alexei Vakulovski despre mame care şi-au abandonat copiii sau despre fii care şi-au lăsat părinţii bolnavi şi înfometaţi prin gări, dar povesteşte şi despre eroii foametei din 1946. Or, eu nu ştiam că au existat şi asemenea oameni în timpul foametei. Dar ei au fost. Şi au fost foarte mulţi, chiar şi dacă foarte puţin se vorbeşte astăzi despre ei. Oamenii ăia care şi-au pus viaţa şi sănătatea în pericol pentru a-i salva pe cei din jurul lor sunt cu adevărat nişte eroi basarabeni anonimi. Dacă nu aş fi citit cartea profesorului Alexei Vakulovski, s-ar fi putut să nu fi ştiut niciodată că unii oameni pur şi simplu s-au manifestat foarte nobil în vremea foametei.
Cu toate că învăţătorul Isae Prisac ştia că, dacă va fi prins ieşind din cantina şcolii cu o bucăţică de pâine, va avea mari neplăceri, oricum, el a încercat să scoată din clădirea şcolii o hrincă de pâine pentru a i-o duce soţiei sale, care-l aştepta bolnavă acasă. E impresionant spiritul de sacrificiu de care dă dovadă şi un alt consătean de-al lui Alexei Vakulovski, care o târâie în spate pe o câmpie înzăpezită pe o fată degerată şi leşinată de foame şi, în felul acesta, îi salvează viaţa. Sunt unii oameni care înfiază copii orfani. Sunt unii părinţi care, pentru a-şi salva copiii, renunţă ei să mai mănânce.
Sunt foarte mulţi oameni de tipul ăsta şi e meritul lui Alexei Vakulovski că vorbeşte despre ei.
Această carte este şi o terapie pentru cei care şi-au deschis sufletul, pentru că şi-au recunoscut unele dintre păcatele pe care le-au făcut în timpul foametei, iar cel mai frecvent dintre ele fusese furtul.
Unul dintre consătenii lui Alexei Vakulovski povesteşte că fratele său mânca grăunţe crude şi vomita, apoi le culegea din vomă şi le mânca. Asemenea detalii se găsesc cu carul în cartea lui Alexei Vakulovski şi anume ele fac ca volumul În gura foametei să fie, aşa cum am spus-o şi mai la deal, o capodoperă.
