Război

Este Rusia un stat sponsor al terorismului? Care sunt mizele

Coreea de Nord, Cuba, Iran și Siria sunt țările pe care Statele Unite ale Americii, prin Departamentul de Stat, le recunoaște ca fiind sponsori ai terorismului. Este Rusia lui Putin altceva sau prudența în a folosi termeni ca genocid și terorism pentru ceea ce fac trupele rusești demonstrează aceeași lipsă de rusorealism la adăpostul căreia a fost posibilă agresiunea la scară largă a Ucrainei?

Rusorealismul este un concept pe care îl utilizează Agnia Grigas: înainte ca Vladimir Putin să-și dea în vileag planul de agresiune a Ucrainei, atunci când avertizai asupra prapagandei ruse în Occident, eticheta de rusofob apărea imediat. De fapt, spune Agnia Grigas, specializată în domeniul energiei și riscurilor politice din spațiul ex-sovietic, rusorealismul ne-ar fi făcut să vedem ce urmează să facă Vladimir Putin, în cele șapte etape ale reimperializării.

O eroare a analiștilor politicii externe a Rusiei este concentrarea exagerată asupra personalității. Potrivit acestui argument, politica externă a Rusiei poate fi explicată printr-o singură persoană, și anume Vladimir Putin. Această speranță, cum că o schimbare a conducerii Kremlinului ar schimba politica externă a Rusiei, este nefondată și lipsită de rusorealism.

Letonia e țara care a recunoscut în premieră, la nivel oficial, statutul Rusiei drept țară sponsor a terorismului.

Departamentul de Stat al SUA este responsabil pentru includerea statelor pe lista celor considerate sponsor ai terorismului, dacă „a oferit în mod repetat sprijin pentru acte de terorism internațional”.

Există doar patru țări care sunt etichetate în prezent drept sponsori ai terorismului de către SUA: Coreea de Nord, Iran, Cuba și Siria. În luna iulie însă, Senatul a adoptat o rezoluție – fără caracter obligatoriu – prin care cere Departamentului de Stat să includă Rusia pe această listă.

Este însă clar că Rusia lui Putin susține și folosește terorismul?

Deși nu există consens în ceea ce privește definirea conceptului de stat sponsor al terorismului, putem agrea că terorsimul  înseamnă folosirea unor mijloace și grupuri neconvenționale, pentru a atinge un scop politic, religios, ideologic prin intimidarea, terorizarea civililor. Adică o formă de șantajare, prin considerarea oamenilor masă de manevră.

Rusia lui Putin întrunește aceste condiții, în sens larg:

  • Acționează prin teroare: cazul Mariupol nu lasă nicio urmă de îndoială;
  • Folosește intrumente de intimidare: violurile dezumanizante, genocidare, intră aici; la fel, presiunea pusă pe centrala nucleară de la Zaporojie;
  • Justifică acțiunile de teroare prin recurs la ideologie: ucrainenii nu formează un popor de sine-stătător, ci fac parte din marele popor rus;
  • Crimele sunt folosite pentru a șantaja statul ucrainean și Occidentul, pentru ca Rusia să-și atingă scopul (politic);
  • Sunt utilizate fățiș grupări paramilitare, cum este, de pildă, Grupul Wagner. Altele sunt copiate și admirate, cum este organizația Hamas, ai cărei reprezentanți au vizitat Moscova, în mai.

În plus, șantajul practicat de Rusia nu este unul local. Trimiterile la arsenalul nuclear, minarea centralei nucleare de la Zaporojie reprezintă o amenințare fățișă a întregii lumi, care, iarăși, beneficiază și de un aparat ideologic: forța nucleară este parte din narativul Rusiei putiniste.

De ce contează ca Rusia să fie numită stat sponsor al terorismului?

  • În primul rând, are o importanță simbolică majoră pentru Ucraina și pentru ucraineni.

Occidentul a întârziat nepermis de mult să recunoască Holodomorul, marea înfometare a țăranilor ucraineni, drept genocid. La fel, despre Katyn-ul polonez s-a vorbit în termeni de mare tragedie a națiunii, pe când exterminarea elitei ucrainene a fost puțin băgată în seamă.

Odată cu această nouă invazie la scară largă a Rusiei, ucrainenii și-au reactivat întreg trecutul traumatic și o recunoștere a suferinței lor are o mare greutate simbolică. Dincolo de asta, de legitimarea unui trecut traumatic, e vorba și despre motivarea lor de a ține în continuare piept invadatorului. Este o narațiune pe care președintele Zelenski o înțelege; de altfel, el a cerut încâ din aprilie recunoașterea Rusiei ca stat sponsor al terorismului.

  • În al doilea rând, ar transforma Rusia lui Putin într-o țară paria în toate sensurile, fără a lăsa loc de interpretări și de negociere diplomatică: cu teroriștii nu se negociază rămâne un principiu de bază al politicii de securitate a SUA.
  • În al treilea rând, ar da argumente valide proceselor pe care victimele din Ucraina le-ar intenta agresorilor.

Și tot aici se situează și importanța desemnării acțiunilor Rusiei în Ucraina ca fiind genocidare.

Adrian Cioflânca (membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman”) a explicat de ce lucrurile stau așa.

  • Distrugerea nu trebuie să fie totală pentru ca o atrocitate să fie încadrată la genocid. Accentul cade pe intenția de a distruge, total sau parțial, asta trebuie dovedit. Definiția genocidului a fost influențată covârșitor de experiența Holocaustului, iar judecarea liderilor naziști pentru crime de război și crime împotriva umanității și păcii a fost facilitată de faptul că aliații au avut acces la arhivele germane. Intenția a fost demonstrată, în primul rând, cu documente oficiale. Dar au contat și declarațiile de intenție publice, mărturiile depuse în proces și constatarea în teren a efectelor politicilor criminale.

Mai multe declarații publice făcute de Putin îl încriminează, pentru că neagă dreptul la existență al Ucrainei. Diferitele convorbiri avute cu lideri occidentali, în care Putin a făcut bravadă criminală, vor conta și acestea. Vor conta și declarațiile amenințătoare ale lui Dmitri Medvedev.

Propaganda rusă a lansat programatic mai multe metode de anihilare a Ucrainei și de dezumanizare a ucrainenilor.

Articolul din 3 aprilie de pe RIA Novosti este cel mai clar și șocant de până acum. Acesta susține că existența Ucrainei ca stat națiune este „imposibilă” și propune lichidarea elitelor, „represiunea ideologică” și reeducarea maselor timp de generații. La dosar se vor aduna declarații ale foștilor și actualilor decidenți din anturajul lui Putin.

Dar cel mai mult vor conta declarațiile victimelor care au supraviețuit, ale familiilor celor omorâți și ale martorilor. Echipe de anchetatori culeg probe din teren, respectând metodologia judiciară. Adună probe și serviciile secrete. Un ajutor important vine din partea comunităților de informații din surse deschise, OSINT. Războiul a creat o societate civilă internațională, care muncește la probatoriu cot la cot cu autoritățile ucrainene. Metodele electronice de analiză permit identificarea după nume și chip a unui număr record de agresori.

Pe baza jurisprudenței create în ultimele două-trei decenii și a ceea ce vedem că se întâmplă în Ucraina, cred că este posibil ca aceste atrocități să fie încadrate și dovedite ca un caz de genocid.

  • În mediile anticomuniste din Est, mitul care spune că Occidentul nu vrea să recunoască suferințele esticilor sub comunism are puterea unui beton impenetrabil, chiar între oameni educați. Aceasta cu toate că bazele academice ale cunoașterii totalitarismului comunist au fost puse în Occident.

Cred că este vremea să ieșim din această obsesie.

Cum spuneam, avem la îndemână instrumente juridice mai bune și care pot fi adaptate mai ușor diferitelor situații. Statutul de la Roma, pe baza căruia funcționează Curtea Penală Internațională de la Haga, conține o plaja largă de infracțiuni internaționale, o sinteză foarte bine pusă la punct a reflecției din ultimul secol pe tema dreptului penal internațional. Statutul de la Roma penalizează, pe lângă genocid, crimele de război, crimele împotriva umanității și crima de agresiune. Tot ce se întâmplă în Ucraina este acoperit de această legislație”.

De altfel, și încadrarea în genocid a comportat modificări de-a lungul timpului.

În 1994, Casa Albă a refuzat să utilizeze termenul „genocid” în legătură cu atrocitățile din Rwanda pentru că, la nivelul administrației, exista credința că o astfel de etichetare implica obligația de a acționa. Și în cazul crimelor din fosta Iugoslavie, Casa Albă a ezitat să folosească termenul „genocid”, dar totuși a autorizat intervenții militare. În cazul Rwandei, Statele Unite au condus eforturile diplomatice internaționale pentru rezolvarea crizei.

În anii 2000, avem o altfel de situație: administrația americană utilizează cuvântul „genocid” în legătură cu atrocitățile din Darfur, Sudan, dar nu intervine.

Pe scurt, avem etichetare ca genocid fără intervenție și avem refuz al etichetării ca genocid urmat fie de intervenție militară, fie de non-intervenție. Și mai este și cazul intervenției de ochii lumii, cum s-a întâmplat după atacul cu arme chimice din Siria, amintește Adrian Cioflânca.

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.