Veneam din lunca Prutului și Hârtoape, o lume de frumuseți și armonii, cu câmpuri cu flori și ciocârlii, veneam într-un oraș străin, cu oameni străini care vorbeau o limbă străină. Pornisem din sat mândru că îl știu pe Eminescu pe de rost, că pot recita pe nerăsuflate „El-Zorab” de G. Coșbuc, dar ajuns la Chișinău m-am simțit dintr-o dată mic și neajutorat ca bietul arab care îngenunchea în fața temutului și mărețului pașă:
La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
– „Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.
În una din zile am intrat să mănânc într-o cafenea de pe fosta str. Gogol (azi Bănulescu Bodoni) care se numea „Frunză verde”. După ce am studiat meniul de pe perete, ca să văd cum se împacă cu bugetul meu, m-am așezat la o masă, unde se mai afla o femeie și un tânăr.
Femeia m-a șocat: prima dată în viață vedeam o femeie fardată, „cucoană cu buzele roșii”, cum se zicea la noi în sat. Când m-am așezat, m-a privit cu dispreț nedisimulat. Băiatul, se vede că și el de la țară, ca și mine, terminase de mâncat felul întâi și trecuse la felul doi. La un moment dat a luat din solniță sare, cu degetele, și a prins a presura. Cucoana s-a dezlănțuit, în rusește, evident. Cu atâta limbă rusă cât știam am înțeles ce spunea: „țăran, bădăran, sarea nu se ia cu degetele, dracu știe ce boală puteți avea, de ce nu stați la voi la țară”. Băiatul s-a făcut roșu până în vârful urechilor, dar nu a scos o vorbă și a continuat să mănânce. Femeia atunci și-a întors ochii spre mine: mă privea cu o greață cumplită, de parcă aș fi fost o omidă – de alea lungi, verzi și cleioase – care i se urca pe gât spre față…
Deși eu eram o „victimă colaterală”, mă simțeam atât de umilit și înjosit, cum nu mai fusesem niciodată până atunci. Fiu de dac liber, educat pe modele eroice, dar mai având în inimă și în minte exemplul lui EL-Zorab care, pentru calul său l-a înfruntat pe temutul pașă:
„Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu”,
văzând că victima nu protestează – fiind și eu din neamul celora care luau sarea din solniță cu degetele – am decis să mă „prind de piept cu Dumnezeu” și să mă răzbun. M-am ridicat în picioare, am luat solnița, am vărsat-o în farfuria cucoanei și până ca ea să înțeleagă ce s-a întâmplat eu eram deja afară. Reciteam în sine ultima strofă din „El-Zorab”:
Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
– „Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!
Am tăiat în neștire parcul, mergând fără să știu unde, într-un oraș care m-a întâlnit atât de dușmănos, dar de care avea să-mi leg întreaga viață.
A fost prima mea întâlnire cu Destinul.
Ieri, urmărind-o pe Zina Greceanîi la televizor, crispată de ură, ca și Dodon, împotriva celor care au ratificat Acordul de Asociere la UE, m-am cutremurat: mi s-a părut că seamănă leit cu „cucoana cu buze roșii” din cafeneaua „Frunză verde” de acum patruzeci și ceva de ani unde am avut prima întâlnire cu Destinul…
Da, cu siguranță, ea era; acea cucoană cu buze roșii era Zinaida Greceanîi, numită azi în popor Zina Karabina.
Să fie aceasta a doua întâlnire cu Destinul?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
