Studiile artistice şi le începe la Liceul Republican de Arte Plastice „Igor Vieru” din capitală. În 2008 devine absolvent al Academiei de Muzică Teatru şi Arte Plastice, Catedra pictură, instituţie unde actualmente îşi face şi masteratul. Fire controversată şi introvertită în acelaşi timp, plasticianul reuşeşte să participe doar la expoziţiile de grup în România, în timp ce în R. Moldova rămâne o prezenţă extrem de discretă, fiind preocupat îndeosebi de comenzi particulare.
Pasionat de anatomia plastică şi chipul uman în general, pictorul semnează numeroase portrete şi tablouri de epocă, executate în maniera-i definitorie, de o pedanterie regaliană specifică clasicismului. „Mă fascinează fizionomia şi mimica feţelor omeneşti, pe care nu toţi artiştii le pot surprinde. Ochii sunt cei care trădează şi redau starea lăuntrică a individului, poate de aceea îl consider pe Da Vinci un portretist desăvârşit”, conchide plasticianul şi adaugă că pictura nu este o ecuaţie cu variabile, uneori rezolvarea îţi ia toată viaţa.
Arta este un har divin, crede Eugen Zaborţev, şi chiar dacă nu se făcea pictor, tot artist devenea. Recunoaşte că drumul artei este unul anevoios, iar artistul – un individ pe alocuri intolerant, dar el reuşeşte să sfideze dificultăţile şi efemerul… prin culoare.
Deşi la prima vedere pare mai puţin preocupat de peisaj, autorul a explorat frumuseţile naturii moldave, pe care de fiece dată le găseşte „altfel”. „Suntem obligaţi să parcurgem cu penelul pitorescul naturii de la Butuceni (Orheiul Vechi), Ţâpova, Saharna, dar şi de la Soroca, locuri pe care le consider o „cancelarie” a artiştilor noştri”, spune metaforic Eugen Zaborţev. Inspirat de operele renascentiste şi de cele ale impresioniştilor, autorul regretă oarecum abandonul şi dezinteresul tinerilor artişti faţă de academism, ceea ce la unii dintre ei trădează un formalism vădit… „Natura rămâne principala sursă de inspiraţie. Iar pornind de la această afirmaţie, consider că plein-air-ul este coridorul spre definirea stilului propriu, care precede metodele de stilizare şi abstractizare a obiectului artistic. Şi îndrăznesc să cred că unii le îmbrăţişează prematur”, spune cu o doză de rezervă plasticianul. Totodată, el recunoaşte că pictura de şevalet încă mai are mult de recuperat şi aduce drept exemplu şcoala românească de artă. În acelaşi timp, consideră salutară introducerea disciplinei pictura murală la Facultatea de Arte. „Pictorii români sunt mai puţin închistaţi în rigori şi convenţionalism artistic, care pe noi adesea ne privează de originalitate şi independenţă. Astfel, am furat o doză de libertinism plastic pe care intenţionez să-l imprim pe pânză cât mai curând”, afirmă zâmbind Eugen şi bifează instantaneu un aspect dureros – absenţa taberelor de creaţie cu invitaţi din străinătate. Or, spune el, „arta nu ne va ierta eternul motiv al lipsei de bani”.
