Profesorul Gheorghe Rașcu (11.04.1888, Iași – 1962, Iași), a fost un geograf, care a lăsat câteva zeci de monografii şi minimonografii, care a ştiut să cultive dragostea pentru geografie şi călătorie studenţilor de la Seminarul Teologic şi elevilor de la Liceul Militar din Chişinău.
A făcut studii la Liceul Naţional din Iaşi pe care l-a absolvit în 1906. În 1907 absolvă Conservatorul de Muzică şi Declamaţiuni din Iaşi şi se înscrie la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti.
A avut parte de profesori celebri ca Dimitrie Onciu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, iar din generaţia mai în vârstă pe părintele junimismului Titu Maiorescu.
Vine în 1920 la Chişinău de unde va pleca în 1940.
Fiul lui Gheorghe, Paul Emil Rașcu, la numai 15 ani la îndemnul tatălui a lăsat nişte însemnări legate direct de anul 1940 şi care sunt extrem de preţioase prin raritatea acestui fel de scrieri.
Au fost publicate într-un tiraj restrâns, la Paris, în 1996, în Editura Căpriana sub îngrijirea lui Eugen Holban, având un titlu sugestiv: „Zece săptămâni sub ocupația sovietică a Basarabiei. 28 iunie 1940 – 5 septembrie 1940”. Jurnalul începe cu o mărturisire:
„…Pentru noi ultimatumul sovietic, de care am aflat abia în seara zilei de 28 iunie 1940, a fost o lovitură cu totul neaşteptată şi cred că ea a fost resimţită de mulţi alţii. Ca un prim efect a fost dispariţia imediată a legăturilor cu majoritatea familiilor cunoscute. Evenimen¬tele erau atât de grave, riscurile atât de mari, încât fiecare considera că singurele lor şanse erau de a acţiona pe cont propriu. Ca pe o corabie care se scufundă, singurul îndemn era: se salvează cine poate. Această eclipsare a prietenilor noştri a fost începutul şocului nostru…”
Dar viața bate filmul. Realitatea în care a fost nevoit să trăiască un copil l-a marcat și acest fapt se resimte în paginile de jurnal:
„Ziua I. Vineri, 28 iunie – Lovitură neaşteptată. Pe 26 iunie 1940, URSS a dat un ultimatum României cerând cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord cu ţinutul Herţei. Nu ne vine să credem. Oamenii aleargă între ei şi la autorităţi pentru a afla noi veşti. Basarabia va fi cedată sau va fi război? Ştirile nu sunt limpezi. Unii vor neapărat război, alţii speriaţi de ororile războiului speră totuşi în tratative şi într-o solidaritate internaţio¬nală. Eu nu prea înţeleg bine aceste lucruri, dar părinţii sunt foarte îngrijoraţi. Ce va fi cu noi? Ce va urma în zilele următoare?
Ziua 2. Sâmbătă, 29 iunie – Ziua onomastică a mea şi a lui mama. Deşi toate pregătirile pentru sărbătorire au fost făcute din timp, nu mai vine la noi nici unul dintre prieteni. Primim doar vizita unor profesori, colegi de ai tatei, printre care şi profesorul meu de chimie, cam al dracului. Noi îi spuneam Popescu Chioru, căci ţinea mai tot timpul un ochi închis. Cei mari poartă discuţii încurajându-se, în timp ce noi ne înfruptăm din toate bunătăţile. În oraş este o agitaţie deosebită. Pare că toată lumea a ieşit în stradă, dar oamenii sunt mai mult îngrijoraţi, decât bucuroşi.
Ziua 3. Duminică 30 iunie – Pe cerul senin zboară numeroase avioane sovietice şi mai mici şi mai mari, unele cu câte 4 şi chiar 6 elice. Este un zgomot teribil. În oraş au apărut zeci şi sute de steaguri roşii. Multă lume pare acum bucuroasă, dar pe aceştia nu-i cunosc după figură. De unde vor fi venit? Grupuri de copii din cămine merg pe stradă cântând în ruseşte, dar eu nu-i înţeleg, căci nu le ştiu limba. Tata se întoarce de la gară speriat de aglomeraţia şi panica de acolo. Lumea este cu bagaje, cu copii. Vagoanele sunt arhipline cu oameni suiţi și pe acoperişul lor.
Ziua 4. Luni, 1 iulie – Înţelegem că România ne-a abandonat.
Trenurile pleacă cu mare întârziere, dar ele nu se mai întorc pentru a lua alţi refugiaţi, aşa că vagoanele şi locomotivele lipsesc. S-a spus că vor fi trei zile în care va fi permisă evacuarea liberă a populaţiei, dar cum? Cu ce? Trag cu urechea la discuţia dintre tata şi mama. Ei cred că nu putem risca să plecam cu mâna goală şi într-o aşa debandadă. Eu socotesc că m-aș putea sui în vagon, urcându-mă pe geam, dar cu mama ce facem? Toată lumea speră în prelungirea termenului de evacuare. Oraşul este în fierbere până târziu în noapte. Multe manifestaţii pentru URSS cu numeroase steaguri şi pancarte.
Ziua 5. Marţi, 2 iulie – Trăim zile de spaimă căci în oraş nu mai există poliţie. Au început răzbunările personale. De nimic poţi fi învinuit. Puţini colegi care se întâlnesc cu tata sunt îngroziţi. Vecinii din curte au dispărut cu toţii sau stau închişi în casă. Nu-i mai vedem. Zvonuri însă curg. Soldaţii ruşi se grăbesc spre Prut, dar după unii şi peste. Încet, încet aflăm şi de cei care au plecat, unii în condiţii eroice, îngrijoraţi de atitudinea lor de până atunci. Tatei i s-a spus că întrucât lipsesc garniturile de tren, va trebui să aşteptăm până se vor lărgi liniile de cale ferată şi apoi vom folosi trenurile ruseşti! Aceasta oare să fie soluţia?
Ziua 6. Miercuri, 3 iulie – Oare cine te-ar asculta, dacă ai vrea să te aperi împotriva unui denunţ? Cerul este împân¬zit toată ziua de avioane care zboară jos, făcând un zgomot grozav. Au început să apară primii soldaţi ruşi în oraş. Trec pe stradă în plutoane cântând, dar mergând surprinzător de înghesuiţi. Ne miră că nu se calcă unii pe alţii. Sunt tineri, cu cizme de pânză, cu pantaloni lărgiţi, de la genunchi în sus, cu o rubaşcă pe ei, cu chipiu sau cu o cipilică pe cap. Miroase greu a soldăţoi. În oraş – mitin¬guri, cuvântări şi acuzaţii pentru români.
Ziua 7. Joi, 4 iulie – Pe soclul statuii regelui Ferdinand din faţa mitropoliei au scris cu vopsea: „eu am trimis, la moarte 700.000 oameni". Statuia lui Ştefan cel Mare rezistă încă. Pe stradă aproape nu mai recunosc pe nimeni. E o for¬fotă teribilă. Au venit nu ştiu de unde mulţi oameni. Chişinăul avea vreo 100.000 de locuitori, dar acum se spune că are peste 600.000. Bineînţeles locuinţele lipsesc,dar se intră în casele părăsite, dacă nu s-a furat şi distrus totul.
Ziua 8. Vineri, 5 iulie – Au cantonat în sfârşit în marea noastră curte primele unităţi de soldaţi sovietici care aveau ordin să ocupe toate clădirile ţinând de biserică. Pe lângă gardurile grădiniţelor noastre sunt aliniate acum tancuri, care fie se deplasează, fie nu; au motoarele porni¬te tot timpul. E un fum înecăcios. Zgomotul lor şi al avioa¬nelor este permanent. În plus, prin mai toţi copacii din grădină s-au montat megafoane şi se cântă ziua şi noaptea Katiuşa, Trei tankişti şi altele, de parcă nu era de ajuns zgomot…
…Ziua 10. Duminică, 7 iulie – Auzim de multe arestări făcute de poliţia sovietică NKVD, dar de regulă numai noaptea. Oamenii mari sunt îngroziţi. La cel mai mic denunţ eşti bun luat şi apoi se cercetează acuzaţia, dar de regulă nu se mai întoarce nimeni. Am întâlnit pe stradă pe profesorul meu de franceză. Îmbrăcat în nişte haine murdare de salahor, el care înainte îmbrăcase primul uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Acum explică la colţ de stradă măreţia momentului şi ce a făcut el în trecut. M-am strecurat pe lângă el, dar nu l-am salutat.
…Ziua 12. Marţi, 9 iulie – Statuia regelui Ferdinand este bătută în scânduri şi se spune că pe locul ei va fi pusă statuia lui Kotovski. Cine o fi fost ăsta că nu pare a fi român? Un soldat ne aduce o înştiinţare de la comandamentul sovietic cerând să eliberăm locuinţa în trei zile, dar că putem să ne luăm lucrurile. Dureroasă despărţire de casa în care m-am născut, dar mă aştept şi la alte dureri…
…Ziua 16. Sâmbătă, 13 iulie – Tata a găsit o nouă locuinţă, la un învăţător căruia i-am fost recomandaţi şi care de teamă de a nu fi obligat să o dea unor necunoscuţi ne-a pre¬ferat pe noi. Locuinţa se află tot pe strada Gogol, dar în partea de sus a oraşului, chiar faţă în faţă cu localul fos¬tei Prefecturi. Acum acolo este sediul poliţiei NKVD, îmi place căci în faţa ei sunt plantaţi nişte brazi frumoşi.
…Ziua 21. Joi, 18 iulie – Astă-noapte m-am trezit şi l-am văzut pe tata stând pe întuneric la geam, după perdea, uitându-se la ferestrele mereu luminate din clădirea NKVD de peste drum. Din când în când vin maşini închise, negre şi descarcă oameni care sunt îmbrânciţi în clădire. Mă uit pe furiş la tata, dar el nu-mi spune nimic. Mă mângâie pe cap şi eu mă culc.
Ziua 22. Vineri, 19 iulie – Printre profesorii noştri rămaşi în Basarabia este şi profesorul meu de fizică, Dobândă care altădată fusese mare comandant în străjerie. Pro¬fesorul de matematică Parno, coleg cu tata, i-a vorbit tatei foarte înflăcărat despre comunism. Tata a fost foarte mirat căci, deşi îl cunoştea bine, nu îl bănuise comunist.
Ziua 23. Sâmbătă, 20 iulie – Este Sf. Ilie. Tata se duce la hram, la biserica parohului nostru părintele Scvornicov. Zi senină şi caldă. Spre amiază se întoarce acasă şi ne cheamă pe noi toţi şi pe mama de la bucătărie în mica grădiniţă din spatele casei, căci are să ne spuie lucruri importante. Ne anunţă că după ce s-a rugat adânc lui Dumnezeu să ne aibă în pază, s-a dus şi s-a înscris la biroul de repatriere în România, cu noi toţi. Explozie de bucurie! Va trebui să fim gata în orice moment pentru plecare. Ne facem planuri ce să luăm şi ce să lăsam. Pentru tata şi mama vin însă mari griji căci vor începe cercetările asupra noastră. Ce va fi oare? Avem conştiinţa curată, dar denunţuri se pot face uşor.
…Ziua 26. Marţi, 23 iulie. Tata se întoarce speriat din oraş. Colegul lui, profesorul de istorie Ciulcu a fost arestat. Numeroase arestări au loc în special printre cei înscrişi pentru repatriere. Aşa o fi sau despre aceştia auzim noi mai uşor? Veselia este din ce în ce mai rară în casa noastră.
Ziua 27. Miercuri, 24 iulie – În dorinţa de a scăpa de lucruri şi întrucât nimeni nu cumpără cărţi, tata a donat o parte din biblioteca sa „Institutului Ştiinţific Moldovenesc” şi a primit o adeverinţă pe care o va arăta la plecare.
…Ziua 30. Sâmbătă, 27 iulie – Chiar alături de locuinţa noastră, într-o cameră ce dă în stradă, deci peste drum de poliţia NKVD, s-a înfiinţat un „biro obslujevaiet" pentru lămuriri în privinţa celor arestaţi. Nu cred că se află ceva despre ei căci văd zile la rând aceleaşi figuri aşteptând. Privesc după perdele la această lume necăjită. Multe femei, unele cu copii mici petrec noaptea, fiind vară, pe scările locuinţei noastre. Ne-am hotărât să nu mai ieşim din casă decât prin curte, ca să nu mai sâcâim bieţii oameni.
Ziua 31. Duminică, 28 iulie – Viaţa fiind foarte scumpă, iar tata neavând slujbă, trebuie să vindem din lucruri ceea ce am şi început. Astăzi a fost o zi mai duioasă pentru noi căci tata a vândut pianul la care ne cânta deseori, fiecare din noi având piesa muzicală preferată. A venit un polcovnic cu soţia lui, oameni mai culţi, iar ea de o rară frumuseţe. Nu aveam scaune de ajuns şi eu stăteam pe jos cu picioarele sub mine, admirând frumoasele ei picioare. Tata a cântat câteva piese de Chopin, dar cu o vădită emoţie şi aşa ne-am despărţit de prietenul drag al copilăriei noastre…”.
Calvarul familiei Rașcu s-a terminat pe 5 septembrie 1940 când s-au repatriat la Iași, dar marea majoritate a basarabenilor n-au avut acest noroc și au ajuns în Siberia…
*
În imagini:
1. Gheorghe Rașcu
2.Casa în care a locuit familia Rașcu până în 1940.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
