Pe covorul roşu de la Palatul Festivalului defilează frumoasele lumii în toalete princiare, iar la Cinematograful de pe plajă, unde e intrare liberă, mii de oameni savurează deliciile filmului de aur al tinereţilor noastre, Le Grand Blond avec une chaussure noire, regizat de Yves Robert, la 1972. Tema principala a filmului, scrisă de compozitorul român Vladimir Cosma şi interpretată dumnezeieşte la «flûte de pan» e printre cele mai gustate melodii din cinematografia franceză. Marele blond Pierre Richard, personajul naiv şi carismatic, e la fel de popular că acum 4 decenii, deşi demult a intrat în istorie : bunăoară, rochia decoltată purtată în film de Mireille Darc, opera lui Guy Laroche, e la Muzeul Louvre, nu chiar de rând cu Mona Lisa lui Leonardo, însă oricum sub acelaşi acoperiş…
Ziua a început cu o poveste postmodernă de metal şi de foc dement, Mad Max Fury Road, un jet de adrenalină non stop, aproape 2 ore, odă barbara nebuniei umane dezlănţuite, violenţei nesăbuite dar şi speranţei ce subzistă în lumea mereu condamnată la dispariţie totală. Scenele de acţiune se înlănţuiesc în crescendo; George Miller a revenit după ani lungi la primul sau copil fără a deceptiona: astfel continuă franciză Mad Max, lansată la 1979, cu Mel Gibson în rolul titular. Acum, Max Rockatansky este întruchipat de Tom Hardy. Împărăteasa Furiosa (Charlize Theron), războinică dura, implacabilă, încercând să supravieţuiască într-un univers sângeros şi anarhic, se pare că ar fi stârnit un scandal public planetar, filmul fiind acuzat de presupuse accente feministe.
O altă poveste, de asta dată de inspiraţie medievală, ne spune cineastul italian Matteo Garrone: lucrarea să de căpătai rămâne filmul Gomorra, Marele Premiu al Juriului, Cannes 2008. Povestea poveştilor, Îl Racconto dei Racconti în italiană, pune în lumina cele 5 volume, Pentamarone, de istorii fantastico- violente scrise de Giambattista Basile în dialect napolitan, în sec. XVII, basme nemuritoare ce au inspirat numeroşi autori clasici precum Charles Perrault şi fraţii Grimm, dar şi cineaşti contemporani. “Cu regret, – a declarat Matteo Garrone la conferinţă de presă de după proiecţie, – Basile este astăzi aproape necunoscut în lume, chiar şi în ţară să, Italia, ceea ce mi se pare injust. Basmele lui Basile au o alură shakespeariană, de aici şi dialogurile în engleză”.
Proiectul i-a luat 3 ani de muncă, o echipa fabuloasă a făcut posibilă această feerie aducând în prim-plan arhetipuri ancestrale, parabole despre timp, libertate, dragoste şi dorinţa, despre culmile şi căderile firii omeneşti, despre lipsa de măsură. Când dorinţa devine obsesie, până unde poţi merge în setea de a obţine ceva? Selma Hayek (regina de Selvascura, gata de orice pentru a avea un copil), la aceeaşi conferinţă de presă ne-a împărtăşit bucuria ei de a lucra cu echipa lui Garrone, în Italia, încântată de scnografie, de decor şi de costumele cu adevărat de poveste. Totuşi a diluat un pic laudele, recunoascand că au fost şi destule momente dificile: “Matteo e şi pictor, pe platou totdeauna porneşte de la realitate. Fiecare rochie fantasmagorică era o construcţie savant elaborată, cu bare de metal şi cântărea nu mai puţin de 30 de kilograme (Selma de-o fi având vreo 50 cu tot cu papuci !), deci nici fizic n-a fost simplu, mai ales că uneori filmăm şi 11 ore în şir şi trebuia să nu mă opresc din mers cam juma de ora.”
Filmul e pe potriva eforturilor: surealist, cu imagini surprinzătoare, cu efecte speciale ce dau credibilitatte vrăjitoarelor mai vechi că timpul şi căpcăunilor cu inima duioasă.
«Orice naştere cere o altă viaţă în schimb. Fiecare dorinţa violenţă naşte violenţă», zice vrăjitorul negru apărut la palat la rugămintea cuplului regal ce-şi doreşte urmaşi-o cu orice prêt. Astfel debutează trecerea noastră prin trei regate de frumuseţe siderantă, printre palate fastuoase erijate pe piscuri de munte şi vai pitoreşti, mişunând de dorinţe şi pofte, de slăbiciuni şi virtuţi. Unii vor să oprească timpul în loc, să fie mereu tineri şi frumoşi, sacrificând totul în numele unor iluzii de moment. Regele de Roccaforte (interpret Vincent Cassel) nu scapă nici o fustă, regele de Altomonte (Toby Jones) e entomolog, preocupat de viaţă unor insecte bizare, dar aproape că nu-şi observă propria fiica. Un univers fantastic cu regi şi zmei, dragoni şi vrăjitoare, şi totuşi atât de aproape de experienţele umane contemporane…
Apropo de basme şi vise : Riviera a fost invadată în aceste zile, la propriu, şi de un număr fabulos de chinezi. Megacompania chineză « TIENS » a ales Coasta de Azur pentru a celebra aici 20 ani de activitate, cheiul de la Nice găzduind un spectacol nautic, terestru şi aerian fără precedent la care au participat 70 automobile de colecţie, 40 de corăbii şi 5 avioane.
Ce mai, un zbor de aproape 30 de ore, tur-retur, pentru a asista la un spectacol deosebit şi a petrece 2 zile pe mirifică Riviera franceză. Asta e, visele nu durează prea mult. Doar că, din păcate, spre împlinirea lor «e-o cale-atât de lungă ».
De drag de Domniile Voastre, de la Cannes, Larisa Turea
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
